Horia Furtună
Naștere: 21 iunie 1888, Focșani
Deces: 8 martie 1952
Liceul la Matei Basarab.
Doctor în drept de la Facultatea din Paris. Deputat PNL de Ilfov. Profesează
avocatura în București. A luat o parte activă în redacția revistei
Flacăra și Democrația atât în 1916, cât și la reapariția ei după război. În
1924 a reprezentat cu succes pe scena Teatrului Național din București,
Făt-Frumos, 4 acte în versuri. Lucrează la două piese tot în versuri,
intitulate: Păcală și Atlantis și la un poem: Simfonia pastorală. Între
1916-1918 ia parte la primul Război Mondial. Este luat prizonier de trupele
germane. Eliberat în 1918, face carieră literară și mai ales politică, în
special după 1920. Redactor al revistelor Flacăra și Democrația, în 1916,
activitate continuată și după război. Deputat, prefect, director teatral,
conferențiar la radio (1939—1947). Autor
de „feerii" dramatice (Făt-Frumos, Păcală). Traducător de numeroase texte
ți de librete de operă. Pensionat în 1948. Moare la 8 martie 1952.
„O memorabilă prietenie literară a fost cea dintre Ion
Pillat și Horia Furtună: în momentul apropierii lor (1910), la Paris, ambii
frecventează teatre și expoziții de pictură; asistă la susțineri de doctorate
în litere la Sorbona, participă la conferințele lui Bergson la College de
France. Paralel cu pagini din Lautrémont și Gide, autorul „Visărilor pagîne” îi
citește confratelui părți din poemul propriu, „Centaurii”; la rîndul sau, Horia
Furtună îi declama fragmente din „Balada lunii”, text în lucru. După mai mult
de trei decenii, evocarea „Alături de Ion Pillat” va fi, pentru autorul
Baladei, prilej de autobiografie. Contactele pillatiene cu „Flacara” lui
Constantin Banu au fost și ale lui Furtună; legăturile acestuia cu
marginalizatul Macedonski vor fi și ale lui Pillat. Spiritual, degajat,
volubil, expansiv, calamburist, autorul Baladei își urmează, uneori, prietenul
la Florica și Miorcani; după întîiul război mondial, în casa lui Ion Pillat din
București se întîlneau Ion Minulescu, Adrian Maniu, Mateiu I. Caragiale, Ion
Barbu, frații Teodoreanu, Cezar Petrescu, Tudor Vianu, Perpessicius și,
firește, Horia Furtună, care – dintr-un capriciu – își zice și semnează
literar: Furtuna! …Orice lector inițiat știe că, impresionat de Balada lunii,
Pillat o citează în excepționala „Aci
sosi pe vremuri”[1].
N-a fost altă mențiune mai benefică pentru memoria confratelui:
« Iar cînd în
noapte cimpul fu lac întins sub lună
Și-am spus: „Balada lunii” de Horia Furtună,
M-ai ascultat
pe gînduri, cu ochi de ametist... »
Balada însă
nu e baladă, ci o amplă disertație compozită de peste cinci sute de versuri,
imn, litanie și meditație despre Lună, din perspective mitice, istorice,
interplanetare, în versuri de lungimi diferite, în funcție de efectul scontat.
S-ar zice că titlurile celor patru părți, Selene, Diana, Bendis, Britomaris,
corespund punctelor cardinale, dar e simplă aparență. Însemne ale Heladei și
Romei alternează cu tablouri de Gange, de pe Bosfor ori din Antile, cu stepe și
Sahare, trecînd de la Sierra Guadarama la un „Soare Alb de miazanoapte”.
Legende de pe Nil, fabulații despre Titani, frecvente digresiuni culturale – de
la Euripide și Praxitele, pînă la Shakespeare și Rembrand, pînă la Wilde și
Carpeaux –, reflecții despre iubire și moarte, laolaltă cu alte date de mică
enciclopedie, compun un mozaic verbal de o vivacitate prodigioasă. Iluminări de
Victor Hugo, din Musset, din Eminescu și Macedonski, rezonanțe exotice ori din
folclorul național sînt absorbite, asimilate și introduse în conotații noi,
vizînd magicul, oniricul, celestul, sublimul selenar. Dar cîtă noutate reală e
în toate acestea? Luna, personaj titular, provoacă o curată beție metaforică;
acrobația verbală, precedînd Cioara lui G. Topirceanu, plictisește prin super-abundență,
căzînd finalmente într-o mecanică goală. Selene e, pe rînd: „lampa lui Aladin”,
„obrazul Ofeliei plutind pe lac de nuferi”, inspiratoarea lui Beethoven, „disc
rotund și uriaș de miere”, „suveica fermecată”, „craniu luminat fantasmagoric”,
„potir de aur”, stup „printre stelele albine”, „unghie de cornalină” și tot
așa, în revărsări fără frînă. Fantezia, emfază, redundanță „toate acestea din nota lui Rostand (citat în poem), pe atunci în
mare vogă”
După:
Constantin CIOPRAGA - „AMINTIREA UNUI POET: HORIA FURTUNĂ (cinci decenii de la moarte)”
[1] „Aci sosi pe vremuri” – considerată una dintre cele mai frumoase
poezii de dragoste din literatura română.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu