MAREA MUZICĂ

Beethoven -Violin romance no 2 

http://www.youtube.com/watch?v=ULbfVgaMfdE

Această muzică poate fi ascultată și într-o seară de vară, atunci când se lasă puțină răcoare după caniculă, adie o boare de vânt care aduce miros de petunii, regina nopții, gura leului și crăițe proaspăt udate.  Aceste acorduri romantice pot servi ca fundal pentru lectura unui sonet de Shakespeare: „Să te asemăn  oare cu o zi de vară?” („Shall I compare thee to a summer's day?”- Sonnet 18)

UN FLUTURE DE VARĂ

Într-o epocă în care poluarea, sub  toate aspectele sale: fonică, fizico-chimică și psihică, a pus stăpânire pe viața noastră, a devenit o raritate să vezi un fluture. Într-un București cu verdeață puțină, praf cât cuprinde, parcuri revendicate sau retrocedate abuziv, cu noile monumente și clădirile gen turn hidoase, care strică ambientul, normalul devine anormal, firescul o excepție.  
În atmosfera încinsă, sub soarele nemilos de iulie, trebuie să rămânem lucizi, chiar foarte lucizi, să ne bucurăm de o floare, o frunză sau un copac, elemente ale naturii care ne călăuzesc pașii noștri de zi cu zi.   

COLEGIUL NAȚIONAL GHEORGHE ȘINCAI

BACALAUREAT 2012


Situația bacalaureatului înaintea contestațiilor:
Candidați înscriși:  220;
Candidați respinși:  14;
Procent de promovabilitate: 94%;
Candidați cu medie peste 9,00: 54; 
În procente 24,5% din cei înscriși și 27,6% din cei promovați!
Candidați cu medie peste 8,00: 130; 
În procente 59,0%.


„PURTAȚI-VA BINE PUI DE ROMÂNI ȘI NU UITATI SI PRE SINCAI”

Mai mult de un sfert din absolvenții de bac au medii peste 9,00, iar 59% medii peste 8,00. Iată o școală de elită! 

LA DOBROGEA (DOBROUDJA) (III)

N. P. COMNÈNE
„LA DOBROGEA” (DOBROUDJA) 
Essai historique économique, ethnographique et politique 

„Le Beau consemnează că Ioniță –cel mai ilustru împărat al celui de-al doilea imperiu româno-bulgar, care a fost fundat de români, a asediat,  a dărâmat zidurile de apărare și a jefuit orașul Varna în 1203, «reîntors în Bulgaria», astfel această regiune până la Varna era puțin bulgărească și în afara Bulgariei.” Un mare istoric rus A. A. Vasiliev* afirma în lucrarea sa „История Византийской империи” („Istoria Imperiului Bizantin”) următoarele: „La baza mișcării au stat doi frați Petru și Asan sau Kalopeter ridicați dintre vlahi. Între liderii acestor naționalități română și bulgară  a existat o coeziune evidentă la națiunile care luptă pentru libertate. Recent istoricii bulgari afirmă că Petru și Asan erau de origine cumano-bulgară și că elementul românesc nu a existat în insurecția din 1186, Regatul al II-lea bulgar de la Târnovo. Acest lucru este negat de istoricii români…..pe baza unor dovezi valabile, concluzia este că mișcarea de eliberare din cea de a doua  jumătate a secolului al XII-lea din Balcani a fost condusă de către vlahi, strămoșii românilor de astăzi, la care s-au adăugat bulgari și într-o anumită măsură cumanii…..Cea mai bună sursă contemporană  grecul Nicetas Choniates a declarat că insurecția a fost începută de vlahi (Blachi)….. După moartea lui Petru și Asan imperiul vlahilor a fost condus de Ioan fratele mai mic al lor… Clericul  vestic Ansbert, care a urmat pe Împăratul Frederik Barbarossa în cruciada din 1189-1190, a povestit că în Balcani împăratul a trebuit să lupte împotriva grecilor și vlahilor și numește pe Petru Kalopeter: „împăratul vlahilor și a mare parte a bulgarilor” (Blachorul et Maxime Ducate Bulgarorum Dominus) sau „imperator de vlahi sau cumani” sau „împăratul vlahilor care a fost numit împăratul Greciei”(Kalopetrus blachorum Dominus itemque una suis dictus Imperator Grecie). Papa Inocențiu al III-lea în scrisorile sale către regele Ioan în 1204 i se adresează ca „rege la bulgarilor și vlahilor” (Bulgarorum et Blachorum Rex). În răspunsul său către papă Ioan se numește ca: „imperator omnium Bulgarorum et Blachorum”. O mențiune în plus pentru apartenența sa vlahă este aceea  că Ioan se numea „Împărat” și nu cu termenul bulgar de „Țar”.

„Certurile interioare au adus Bizanțului un trist renume, prelungind în această provincie autoritatea din ce în ce mai scăzută a Basileilor, pusă în pericol cu ușurință  de acei ofițeri mai puțin onești. Din această cauză exercitarea autorității imperiale pe aceste maluri îndepărtate ale Dunării este iluzorie, la care se adaugă incursiunile tătarilor , care s-au stabilit în Basarabia actuală, în provincia Kherson  și în toată regiunea Mării de Azov.” „Tătarii , scrie Le Beau, veneau cu regularitate , în fiecare an, să devasteze aceste nefericite ținuturi, așa cum lăcustele devastează câmpurile.” „Ofițerii imperiali despre care s-a mai spus, asemănători baronilor apuseni, care se recomandau ca «delegați și vasali» ai Basileilor au din ce în ce mai mult veleități de independență. Astfel în secolul al XIV-lea vedem la Carbonne (Kavarna situată la mică distanță de Balcic și la 64 km de Varna) un domn român Balica, care își exercită drepturile aproape suverane în toată regiunea sudică a provinciei. Atunci când Ioan al V-lea Paleolog, în luptă cu bătrânul său tutore Ioan al VI-lea Cantacuzino, a făcut apel la vasalul imperiului Balica, acesta a pus întreaga sa armată la dispoziția Annei de Savoia, mama tânărului aspirant la împărăție.” „Către 1350, genovezii care conduceau în mod absolut cu Ioan al VI-lea Cantacuzino, i-au propus acestuia să se reconcilieze cu pupilul său Paleolog  și să accepte propunerea venețienilor (1351) referitoare la stabilirea autorității imperiale, uzurpată în locurile Scityei și teritoriile  de dincolo de Dunăre. În aceste  timpuri, un condotier de origine valahă – după Guérin Songeon („Histoire de la Bulgarie” - Paris - 1913 ) – bulgar după alți istorici - numele de Dobrotici (Tomprotitza).  Dobrotici, care era fratele lui Balica, a fost numit „despot bizantin” a reușit treptat să unească „țările” dintre Dunăre și mare  întemeind Dobrogea. A reușit aceasta în calitate de înalt funcționar bizantin și nu de „ofițer bulgar”  subliniază Nicolae Petrescu Comnen.  Ca represalii Împăratul bizantin Ioan al V-lea Paleolog a recucerit teritoriul astfel că „la 1370  ne spune Chalkondylas «țara lui Dobrotici, mergând către Marea Neagră, capul Caliacra și Varna» a redevenit bizantină. După moartea lui Dobrotici (aprox. 1386) imperiul era prea slăbit pentru a se aventura în expediții îndepărtate. Ivanko fiul lui Dobrotici nu a reușit să păstreze moștenirea părintească cedând teritorii țarului bulgar Șișman. Acesta împreună cu puternice contingente turce asediază în 1366 Vidinul, aflat în posesia regelui ungar Ludovic I-ul. Acesta cere ajutor prințului Valahiei Vladislav care, împreună cu fratele și moștenitorul său Radu Negru, trece Dunărea în fruntea unei armate de 20.000 de soldați, bate armata turco-bulgară  și se oprește sub zidurile cetății Târnovo. Alungă toți funcționarii greci și genovezi din Silistra și restabilește  puterea valahă de la gurile Dunării la mare. Stăpân încă din 1377 în toată Dobrogea, în 1379 Vladislav, Radu Negru se intitulează, nu fără un orgoliu legitim –într-un „crisobul” (edict  solemn de inspirație bizantină) al cărui original se păstrează la arhivele de Stat din București- «Voevod al Valahiei, Stăpân pe cele două maluri ale Dunării până la marea Neagră și Senior al Orașului Silistra ». După moartea sa Dan Voievod (1384) exercită drepturile suverane asupra moștenirii paternale , inclusiv Dobrogea. Moștenirea trece intactă Voievodului Mircea cel Mare. Acesta se intitulează:„ prin voința lui Dumnezeu, Voievod al Valahiei, duce al Amlașului și Făgărașului…..Stăpân pe cele două maluri ale Dunării până la marea cea mare, stăpân al orașului Drstor (Durostorum sau Silistra)”. Citatul din lucrarea lui N. P. Comnen este după Xenopol, „Histoire des Roumains”: „pe la 1393 imperiul bulgar a încetat să existe, Baiazid punând bazele Imperiului Otoman în Europa care va deveni una dintre cele mai mari puteri ale lumii. Întregul mal drept al Dunării, - cu excepția Dobrogei - este curând transformat în pașalâc turcesc, iar locuitorii reduși la condiția tragică de raïa, de unde a trebuit să treacă cinci secole, până la sosirea armatelor victorioase ruso-române.”  Mircea cel Mare a încercat cu dibăcie să păstreze integritatea principatului său. „Mircea a ținut cont că nu poate să reziste la infinit forțelor uriașe ale dușmanului său, semnând în 1391 o «capitulație» reînnoită mai târziu în 1393 și 1411. Datorită acestor tratate, unde spiritul diplomatic al principelui român se regăsește în întregime, Valahia nu va suporta soarta Constantinopolului, a Greciei și Bulgariei. În virtutea acestor «capitulații» și mai ales al «Hati-Cherif» (o lege irevocabilă semnată de sultan) din 1411, sultanul garantează autonomia Valahiei, care, ca și în trecut, continuă să fie guvernată printr-un principe electiv având drept să legifereze, să bată monedă, să administreze justiția, de a avea armată, de a declara război  și de a semna pacea, fără nici un amestec din partea Porții otomane. Poarta nu putea , între altele să trimită trupe, nici de a ține  ofițeri sau funcționari otomani, nici de a construi moschei în Valahia. Singurul drept pe care îl revendica Poarta prințului este un don (peșcheș, cadou) anual de 3000 de ducați. După aceste tratate  situația Valahiei se menține așa cum se intitula Mircea cel Mare.” Autorul îl citează pe B. P. Hașdeu care scria că : „de la români și nu de la bulgari, turcii au cucerit în secolul al XV-lea Dobrogea.” În timpul cuceririi otomane a Dobrogei se constată un fenomen etnic dublu: elementul autohton acuză o puternică contracție grupându-se spre nord și spre vestul provinciei către Dunăre, o puternică colonizare  turco-tătară este grupată în centrul și sudul provinciei Dobrogea. Se constată absența completă a bulgarilor din provincie.

Un argument în plus este toponimia locurilor, memoriile călătorilor străini din epocă și  informațiile istoricilor, geografilor și cartografilor care au studiat această regiune. „Toponimia Dobrogei este un argument decisiv. Numele de lacuri, munți, râuri, orășele și cătune sunt exclusiv turcești și românești……. Adesea cronicile și cărțile de magie sau de vrăjitorie, într-o limbă română adesea desuetă, din secolele al XVI-lea,al XVII-lea și al XVIII-lea, au demonstrat existența încă din vechime a prezenței românilor în provincie.” Comnen citează nume de porturi la Marea Neagră  din secolele al XIV-lea și al V-lea: Tomisvara- Moldavis (Pangalli), Gaunari (Kavarna), Salina (Sulina), Grosea etc. a căror etimologie este fără îndoială românească. Călătorii, istoricii și geografii străini menționează și numele unor localități mai mici de origine română: Dăeni, Turcoaia, Văcăreni, Tocilele, Bisericuța, Țiganca, satul Nou, Piatra Fetei, Valea Plopilor etc. Mai sunt semnalate sate românești cu nume turcesc cum ar fi: Vlah-Keui (satul Valahilor), Vlachlar (Valahii). Autorul menționează că „anumite sate, râuri, lacuri, munți etc. au nume turcești, latine, grecești, pecenege sau chiar scitice …niciodată bulgărești.” Călătorii străini au povestit următoarele:

- Thomas Alberti neguțător din Bologna scria în 1612 că a întâlnit multe sate turcești și românești printre care Dăieni și Streaja;

- Ewlia care a traversat de mai multe ori aceste locuri, în secolul al XVII-lea, afirmă că: „moldovenii și valahii” se găseau aici încă din timpul lui Baiazid Ilderim (1347) și numește Silistra „Orașul vlahilor”;

- Cornelio Magni care a luat parte la expediția sultanului Mohamed al IV-lea contra regelui Poloniei, a traversat la rândul său provincia și nu a relatat nimic despre bulgari;

- profesorul Iorga scrie despre un călător ragusan care în 1603 afirmă că a întâlnit la rândul său în Dobrogea turcilor și tătarilor și „multe mii de valahi cu familiile lor.” Indicațiile date de cartografii epocii sunt  remarcabile. Astfel în harta intitulată „Ungaria și Turcia” din 1684 P. du Val „geograf al  regelui” prezintă Dobrogea ca o țară a „tătarilor dobrogeni”. J.B. Nolin în marea sa hartă „Cursul Dunării” din 1688 este indicată o adevărată linie de separare între Dobrogea  colorată în galben și Bulgaria colorată în verde. Această linie pornește dintr-un punct situat lângă Silistra și se oprește aproape de Varna pe litoral.  Autorul indică și alți cartografi precum: Crépy 1737 care numește provincia sub numele de «Tatarsky Polé», „Țara tătarilor”, M Hausius 1744 - «Tatarsky Polé, tătari dobrogeni», N de Fer notează că regiunea cuprinsă între valea Carasu și Dunăre «Tatarsky Polé», iar la sud «Tataria sau Dobrogea». Aceleași denumiri le întâlnim și la Guillaume de l’Isle 1703, Dezouche 1709, Joh. Mih Probst 1771, H.C. Schütz, J.F. Schmidt - membru al Academiei de Științe din Petersburg.

* Alexandr Alexandrovici Vasiliev s-a născut la Petersburg în 1867. A absolvit facultatea de istorie-filologie Universitatea din Sankt-Petersburg având o pregătire înaltă în domeniul limbilor orientale (araba și turca) precum și în istorie și limbi clasice. S-a specializat la Paris (1897-1900). A lucrat la Institutul de Arheologie rus, a predat la universitatea din Sankt-Petersburg. A emigrat în 1925 lucrând la Universitatea din Wisconsin -Madison.  A fost președinte a Asociației Internaționale de Studii Bizantine. A murit în 1953 la Washington D.C. SUA.A fost o autoritate în domeniul istoriei bizantine similar cu Edward Gibbon și Fiodor Uspensky.  A scris „Istoria Imperiului Bizantin” în două volume în 1928. Lucrarea a fost tradusă în engleză la Universitatea din Wisconsin în 1958. A fost membru post-mortem al Academiei de Științe a URSS din 1990. Acest savant merită amintit pentru atitudinea sa obiectivă referitoare la istoria românilor, atitudine bazată pe documente și adevăr științific și nu pe considerente de panslavism. 

„Histoire de la Bulgarie” de R.P.   Guérin Songeon  - Paris 1913-

una din sursele documentare ale lui N.P. Comnen

după :  http://www.archive.org.

SFÂNTUL VOIEVOD ȘTEFAN cel MARE (II)

„O anumită parte a intelectualității noastre - mereu aceeași - face alergie la auzul numelui Domnitorului Ștefan cel Mare, mai ales când acestuia îi este asociata sfințenia, recunoscută de Biserica Ortodoxă Româna cu câțiva ani în urmă prin hotărârea Sfântului Sinod care, de fapt, a pecetluit o cinstire pe care poporul binecredincios român a acordat-o dintotdeauna bravului domnitor. O anumită presă care revendică pentru sine rigoarea, obiectivitatea și corectitudinea a atacat verdictul popular prin considerații care trimit mai curând la suficienta de sine, trufie și dispreț, vorbind despre "calitățile" de bătăuș și vărsător de sânge ale domnitorului și de alte aspecte care ar viza moralitatea acestuia.”
După: http://www.crestinortodox.ro/Preot prof. dr. Constantin Coman


„Cu ajutorul lui Dumnezeu ne bucurăm, în aceste vremuri, de pacea ce izvoraste din frumoasa proclamare a canonizării și din smerita slujire și pomenire a Dreptmăritorului Ștefan cel Mare și Sfânt – Ocrotitorul întregii Moldove, Domn al Culturii, Spiritualității, Biruitor în războaie și primejdii, „Atletul lui Hristos” și Prinț al Dreptății - ctitor de cultură, spiritualitate și viața duhovnicească în aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu ale Moldovei, Basarabiei si Bucovinei, din sfintele cetăți de scaun ale Moldovei medievale, a Sucevei, Cetății Albe și Hotinului, alături de mulți Sfinți Români printre care, la loc de frunte se numără Duhovnicul și Sfetnicul său Daniil Sihastru, Sfinții Ierarhi Varlaam și Dosoftei ai Moldovei, Paisie și Ioan de la Neamț, Ioan de la Râșca și Secu, și mulți alți sihaștri ori pustnici și călugări ai sfintitelor pământuri și locuri moldave, românești și strămoșești. Și în aceste momente constatăm faptul că există o contribuție permanentă a vieții monahale la bunăstarea morală și duhovnicească a societății românești de la începutul sec. XXI, iar această lucrare ar fi fost cu siguranță incompletă dacă Dumnezeu nu ar fi binecuvântat pământul românesc (și) cu foloasele trudei și jertfei de sine pe care Dreptmăritorul Ștefan cel Mare și Sfânt al întregii Moldove, descendent din bătrânul os domnesc al Mușatinilor – cu zi de praznuire anuală pe data de 02 Iulie - le-a dăruit românilor, prin ctitorirea Sfintei Mânăstiri a Putnei, sfințită cu mare alai și fast la 15 august, anul mântuirii 1497.”
După:http://www.crestinortodox.ro/sfantul-stefan-mare/stefan-mare-sfant-moldovei-125906.html