marți, 26 iunie 2012

LA DOBROGEA (DOBROUDJA) (II)



N. P. COMNÈNE
„LA DOBROGEA” (DOBROUDJA) 
Essai historique économique, ethnographique et politique 


Nicolae Petrescu Comnen continuă susținerea tezei legitimității apartenenței Dobrogei la România, atât de actuală atunci când a fost scrisă în1918, dar valabilă și astăzi.
Despre bulgarii lui Asparuh autorul precizează: „Nu erau nici atât de numeroși, nici atât de civilizați pentru a crea așezări umane în trecerea lor,  simultan cu raidurile de jefuire, este fără îndoială că au pus în saci, ceea ce au jefuit în această nefericită provincie, continuând marșul lor spre sud, către un cer mai îngăduitor, către un climat mai dulce, către un pământ mai bogat decât cel al Sciției și mai ales către Constantinopol, «către sutele de cupole aurite», către Țarigrad, orașul împăraților, centrul lumii,  unde s-au adunat toate bogățiile și splendorile orientului. Cucerirea Constantinopolului  și  conducerea întregului orient, aceasta a fost ideea directoare a istoriei bulgare din toate timpurile.”
Autorul citează din lucrarea francezului Guérin –Songeon: „Histoire de la Bulgarie” apărută la Paris în 1913 astfel: „«Către orașul Cezarilor!» acesta a fost de secole strigătul lor mobilizator.”
„Cele câteva mii de barbari din această națiune, scria savantul profesor Iorga  în
 «Les Roumains dans Dobroudjea» Iași 1917,  erau prea puțini,  suficienți pentru raiduri de pradă, pe care șefii lor nu doreau să-i disperseze, în timpul campaniei, pentru a îndeplini muncile câmpului care erau rezervate sclavilor, prizonierilor de război și populațiilor tributare.” Aceiași tendință s-a păstrat și în timpul hanilor: Krum, Boris care a creștinat pe bulgari și a introdus alfabetul  chirilic,  dar mai ales Simeon cel Mare care a înfrânt armata imperială la Anchialus (astăzi Pomorie –Bulgaria), în anul 917,  intitulându-se pompos Cezar (Țar). „În timp ce Dobrogea este astăzi o inepuizabilă mină arheologică adăpostind prețioase vestigii scitice, tracice, grecești, romane, bizantine, turco-tătare, venețiene, genoveze și românești, păstrând pentru generațiile viitoare amintirea prezenței mai mult sau mai puțin îndelungată a acestor popoare în regiune, trecerea bulgarilor prin Dobrogea a fost rapidă, căci se caută în zadar de la  Dunăre la Marea Neagră o urmă oarecare, un vestigiu al unei așezări bulgare. În toate căutările care au fost întreprinse, spune profesorul Iorga, nu a fost găsit nimic barbar care acoperă vestigiile vechilor civilizații presărate în țară.” În concluzie, autorul citează din Iorga astfel: „Nici pământul, nici obiceiurile, nici limba, nici aspectul  antropologic al rasei, nici aceleași vechi cântece sau legende ale țării, nu au păstrat nici o singură semnalare a unei gospodării.” „Această afirmație a profesorului Nicolae Iorga combate o afirmație a intelectualilor bulgari care au atribuit descoperirea „Valului lui Traian” în Dobrogea ca un vestigiu bulgar. Bulgarii ignoră probabil o inscripție găsită la Civitas Tropaensium (Adamclisi) care demonstrează că, în anul 316, primul care a avut ideea construirii unui puternic zid de apărare, de la  Axiopolis la Tomis (de la Cernavodă la Constanța), destinat să oprească  invazia barbarilor din nord, a fost Constantin cel Mare. Această linie fortificată a fost realizată în 369 de generalul imperiului Profuturus et Trajan și al cărui nume a fost atașat lucrărilor strategice” spune Nicolae Petrescu Comnen într-o notă de subsol,  care îl completează pe Nicolae Iorga.   Pecenegii popor originar din Turkestan au împânzit în secolul al IX-lea o regiune cuprinsă între Tanaïs (Don) și Dunăre. Către sfârșitul secolului al IX-lea, trec Dunărea și încep o așezare de lungă durată în Dobrogea lăsând multe urme. Astfel localitatea Peceneaga poartă numele acestei populații. Prezența lor în Scytia Minor este confirmată de toți istoricii epocii. „În timpul lui Alexius I Comnenus «Pecenegi stabiliți pe cele două maluri ale Dunării , către gurile fluviului … peste muntele  Haemus (Balcani)…Serveau adesea imperiul ca auxiliari.»  Anna Comneana  fiica împăratului Alexius Comnenus (1081-1118)
a fost un filozof și mai ales un istoric. A scris „Alexiada” o lucrare despre  domnia tatălui său. A descris prima cruciadă  oferind posterității mărturii prețioase din punct de vedere bizantin. Despre pecenegi Anna Comneana (1083- cca 1153/1155) a scris că întreaga regiune, situată pe ambele maluri ale Dunării, era ocupată de pecenegi, cărora Constantin al IX-lea Monomachus (1042-1055) le-a permis să se stabilească. În 1084 Silistra era de asemenea  ocupată de pecenegi.
Mărturiile istorice spun că a existat în general o bună colaborare între pecenegi și populația băștinașă românească și că românii au ajuns în unele cazuri conducători ai pecenegilor cum ar fi Căliman și Cătălin de la Silistra, iar în 1075 șeful trupelor pecenege purta un nume românesc Tat (Tata sau Tatul).  Același șef conduce luptele contra cumanilor de pe malurile lacului Ozolima-Halmisis (lacul Carasu). A existat și un șef militar al cumanilor în 1094 Pudile sau (Spudilă ?)
Charles Le Beau profesor la Universitatea din Paris spune în lucrarea sa monumentală, citată adesea de Nicolae Petrescu Comnen,  „L’Histoire du Bas-Empire* en commençant à Constantin le Grand” în 28 de volume scrise între 1752-1817 aduce un nou argument privind prezența românească. „Le Beau spune că Ioniță împăratul celui de al doilea imperiu româno –bulgar întemeiat de români – după ce a asediat și a dărâmat zidurile cetății și a prădat la Varna în 1203, «s-a reîntors în Bulgaria», astfel întreaga regiune până la Varna era puțin bulgărească și în afara Bulgariei. În timpul secolelor al XIII-lea și al XIV-lea asistăm la o luptă continuă între împărații de la Constantinopol și o parte din elementele interioare și exterioare imperiului care căutau să taie părți mai mult sau mai puțin considerabile în această succesiune cere devenea iminentă.”                                                                                              

*Termenul de Bas-Empire împreună cu cel de Haut-Empire sunt cele două părți „Inferioară” și „Superioară” în care se divizează Imperiul roman după istoriografia franceză. Bas-Empire este perioada finală a Imperiului roman. Termenul de inferior sau de jos nu are o semnificație negativă, ci desemnează o perioadă mai apropiată de prezent.  Haut- Empire începe din 27 î.Hr. cu domnia lui Octavian Augustus și se termină cu căderea Imperiului roman de apus în 476 prin abdicarea ultimului împărat Romulus Augustule. Bas-Empire a durat până la căderea Constantinopolului în anul 1453.  




„Histoire du Bas -Empire” de Charles Le Beau profesor la Universitatea din Paris,
una din sursele documentare ale lucrării lui Nicolae Petrescu Comnen
După: http://www.archive.org.






miercuri, 20 iunie 2012

LA DOBROGEA (DOBROUDJA) (I)

N. P. COMNÈNE
„LA DOBROGEA” (DOBROUDJA) 
Essai historique économique, ethnographique et politique 













Acest volum aparține diplomatului și omului politic român Nicolae Petrescu Comnen (1881-1958) fost Ministru al Afacerilor Străine în 1938 în guvernul patriarhului Miron Cristea. În 1903 și-a atașat numele familiei bizantine Comnen din care susținea că se trage.
Este o personalitate care astăzi este pe nedrept uitată. Voi încerca în câteva postări să aduc în atenție cele mai importante lucrări ale acestui diplomat. Voi începe cu una puțin cunoscută, descoperită de mine în domeniul public virtual al  Bibliotecii Naționale a Franței. Este vorba de un studiu istoric, economic, etnografic și politic despre provincia românească Dobrogea scris cu scopul de a contracara propaganda bulgară care revendică acest teritoriu românesc. Lucrarea, în limba franceză, a apărut la editura  „Payot & Cie”- Lausanne, Paris în 1918.
Volumul are o frumoasă dedicație: „Bunilor eroi români de la Plevna care au contribuit la învierea națiunii bulgare.” „Dacă voi i-ați uitat, istoria nu vă va uita. Ea este acolo, atentă; ea  le observă și le judecă” În Introducere autorul face precizări asupra denumirii acestei provincii astfel: „Vechii autori au dat numele de Dobrogea (Dobroudgea, Dobrutscha, Dobordizies sau Țara Tătarilor Toproutsches) teritoriului cuprins între Muntele Haemus, (denumire veche presupusă de origine tracă cu rădăcini în grecescul Haimos –lanț muntos, atribuită Munților Balcani) Marea Neagră, Dunărea și o linie cu o precizie îndoielnică, ajungând la împrejurimile localității  Rusciuc (Ruse), către vechea Aetus (Aidos) situată în regiunea Muntelui Haemus.  În zilele noastre, s-a dat această denumire Dobrogea teritoriului cuprins între Dunăre, Marea Neagră și o linie mai mult sau mai puțin sinuoasă plecând de la Silistra până la împrejurimile Mangaliei, teritoriu atribuit României de Congresul de la Berlin din 1878 în schimbul Basarabiei pe care Europa a acordat-o Rusiei. Teritoriul atribuit României prin tratatul de la București în 1913, cuprins între mare, vechea frontieră româno bulgară, Dunărea și o linie convențională plecând de la un punct la vest de Turtucaia până la Capul Ecréné,este denumit în general „Cadrilaterul Dobrogei”. „Această provincie prezintă caracteristici care o diferențiază profund de regiunile meridionale, însă se apropie de stepa Bărăganului din Valahia și de Bugeacul Basarabiei.” „În timp ce regiunile sudice învecinate sunt străbătute de râuri și sunt acoperite de păduri, Dobrogea, mai ales în partea sa centrală situată la nord de Bazargic, este o stepă aridă, fără arbori și ape, unde ploile sunt rare și vânturile violente, condiții care fac viața dură.” „Anticii făceau aceiași distincție apropiind această regiune de teritoriile nordice care constituiau Sciția după  cuvântul grecesc  Σκυθία. În epoca elenistică Dobrogea era pentru autorii antici,  începutul Sciției, ceea ce corespunde Basarabiei și Rusiei meridionale. Romanii o numeau Scytia Minor. Mai târziu ea a fost desemnată sub numele de Scytia Pontica, păstrat pe hărți până în secolul al XVII-lea.” Autorul subliniază că scopul lucrării sale este să demonstreze că Dobrogea nu a fost niciodată un teritoriu bulgar, că „elementul românesc a fost întotdeauna prezent în provincie din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre, însă din secolul al XV-lea turcii l-au acaparat de la români și nu de la bulgari.” Nicolae Petrescu Comnen  își motivează afirmațiile pe lucrările istorice de mare valoare ale lui Xenopol, Tocilescu, Iorga, Pârvan, de Martonne* și alții în care se afirmă că această provincie - Scytia Minor - devenită provincie romană după cucerirea Împăratului Traian din secolul al II-lea: „nu a încetat niciodată să aparțină în totalitate sau în parte acestei populații «neo-romană sau română» unde elementul autohton daco –geto –scitic era fondat împreună cu coloniștii romani.”Autorul își propune o scurtă trecere în revistă a istoriei acestei provincii de la apariția bulgarilor la Dunăre și până în secolul al XVII- lea, insistând în mod special pe secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, mai ales pe epoca de retrocedare a Dobrogei la România.
Bulgarii, popor de origine uralo- altaică, au fost atrași de curentul lumii barbare spre Europa civilizată. Ei s-au stabilit,  în secolul al VII-lea, la nord de Dunăre în regiunea Bugeacului din Basarabia. În această epocă Dobrogea era o provincie a Imperiului roman de Răsărit fiind locuită de o populație românească la care s-au adăugat elemente slave gonite din nord spre sud de popoare barbare. Litoralul Pontului Euxin era presărat cu cetăți comerciale grecești precum: Callatis, Tomis, Licostomo, Pangalia, Karbona (Cavarna), mai la sud Varna, Cozeacon etc.
Românii se ocupau cu agricultura, păstoritul sau cu pescuitul. Autoritatea imperială era reprezentată de înalți demnitari și ofițeri imperiali cu reședința în cetăți fortificate și tabere permanente împrăștiate în diferite puncte strategice din teritoriu. „Este evident că în jurul acestor campusuri militare se aduna și populație  civilă, oamenii erau bucuroși să-și poată  vinde cu ușurință produsele lor soldaților și de a fi beneficiari de securitate în vecinătatea trupelor imperiale. Orașele Histria, Callatis, Tomis, Odessos, Dyonissopolis, Trœesmis, Durostorum, Axiopolis, etc. erau atât centre administrative și comerciale cât și militare. Sub presiunea barbarilor care amenințau provinciile situate la nord și est de Nistru, atrași de mirajul unor  substanțiale oportunități care li se ofereau, bulgarii au încercat pe tot parcursul secolului al VII-lea să traverseze Dunărea. Trupele bizantine sunt încă destul de puternice pentru a apăra trecerea și a reprima cu severitate orice tentativă de incursiune. „Însă în anul 679, Hanul Asparuh a traversat Dunărea punând piciorul în Dobrogea, îndreptând întreaga  expediție spre sud către Odessos (Varna). Locuitorii regiunii s-au apărat destul de slab, bucuroși de a se vedea eliberați de sub autoritatea imperială exercitată exclusiv de greci, puțin simpatizați de populațiile băștinașe, față de care ei erau complet străini. Polemiștii și politicienii bulgari pretind că, începând din acest moment, această regiune  a încetat să mai fie ceea ce a fost până atunci, pentru a deveni deodată definitiv bulgărească. Ei pretind că elementul scitic și daco-roman a dispărut subit, fiind distrus de către cavalerii lui Asparuh, care și-au schimbat peste noapte obiceiurile, seduși de bogățiile (?) stepelor Dobrogei au devenit sedentari și mai pașnici agricultori. Pentru a demonstra absurditatea tezei bulgare, amintim că departe de a constata dispariția sciților și a daco-romanilor din zonă, vechii cronicari bizantini vorbeau despre ceea ce gândeam și noi. În anul 876, de exemplu, unul dintre cei mai buni generali ai lui Vasile I-lea, «sub numele de Andrei, era scit din naștere» a fost ridicat în rang de Patrician (Patricius - titlu onorific pentru cei care au adus un serviciu imperiului) și numit guvernator de Helespont (regiune situată de o parte și de alta a strâmtorii Dardanele). Mai târziu sub Alexis Comnen, sciții formau un corp de cercetași în armata imperială.”  „Este absolut inadmisibilă ideea că hoardele lui Asparuh, care au părăsit minunata câmpie a Basarabiei, să se oprească în stepele Dobrogei, unde nici pământul mănos, nici opulența orașelor, nici abundența prăzii nu-i puteau reține.”
*Emmanuel de Martonne (1873-1955)  a fost un geograf și pedagog francez cunoscut la noi prin contribuția la trasarea granițelor României Mari, apreciat ca un mare prieten al poporului român. Teza sa de doctorat în geografie din 1902 se intitula „Valachie” (Valahia).  A studiat geografia României și mai ales munții Făgăraș pe care i-a numit „Alpii Transilvaniei”. A participat la Conferința de Pace de la Paris pentru a stabili frontierele României și Poloniei. Granițele României cu Ungaria și Serbia trasate de Martonne sunt valabile și astăzi. Savantul francez a prezidat „Uniunea Geografică Internațională” și a fost membru al Academiei de Științe din Franța.






  
.