luni, 31 octombrie 2011

ÎNCEPUTURILE METALELOR (IV) Metalele cunoscute în antichitate


În introducerea la versiunea franceză a lucrării în 4 volume: „TRAITÉ COMPLET DE MÉTALLURGIE” de Dr. J. PERCY - PARIS 1864-1867, ing. E. PETITGAND și A. RONNA au întocmit o succintă, dar elevată istorie a obținerii și utilizării metalelor.  În cele ce urmează voi continua să prezint câteva fragmente semnificative referitoare la cele șapte metale cunoscute în antichitate cu detalii despre cupru și fier. Între paranteze am postat mici comentarii, menite să clarifice unele noțiuni din textul de bază.





CUPRUL                                                                                                                                                      „Ca şi aurul sau argintul , cuprul se găseşte în natură în stare nativă. Dacă potrivit poeţilor şi istoricilor, cuprul a precedat fierul, se ştia că dacă este călit are aproape aceleaşi calităţi ca și acesta, fiind utilizat la fabricarea armelor  şi a uneltelor agricole. Eroii lui Homer aveau arme din cupru. Oamenii posedau: „arme de cupru, case de cupru şi munceau pământul cu unelte de cupru; fierul negru nu exista.” Lucreţiu a tradus aceste versuri din Hesiod: „utilizarea cuprului de către om a fost cunoscută înaintea celei a fierului, cuprul întoarce suprafaţa  pământului, cuprul împrăştie valurile de  combatanţi făcându-le mari răni”. Solul Greciei era bogat în mine, mărturiile sunt numele atât de frecvente: Chalce, Chalcis, Chalcitis , date unor insule şi oraşe şi care nu pot deriva decât din  χαλκος care înseamnă în grecește cupru. Că acest metal era din abundenţă în Chalcis din Eubeea, era renumită prin bogăţia sa în cupru; locuitorii insulei aveau abilităţi în elaborarea sa şi orgoliul de a fi primii descoperitori.(Strabon). Se citează o celebră mină situată deasupra lui Cistheme, oraşul Troade,(vechi oraș în Asia Mică având la nord Marea Marmara, la sud golful Edremit, cu vedere spre insula Lesbos ) în interiorul pământurilor.(Strabon). Lidienii s-au stabilit pe coastele Umbriei maritime, unde minele de cupru erau răspândite,  au dobândit numele de Etrusci, o reputaţie de abilitate care se menţine mult timp sub dominaţia romanilor, pe care i-a învăţat procedeele de topire, transmise mai târziu în toată Italia. La început romanii nu aveau decât cuvântul aes pentru a desemna cuprul în stare pură sau aliat. Prin extensie acest cuvânt  desemnează de o manieră generală, semnificaţia schimbului :  aes publicum,  aes alienum, cum s-ar spune banii publici sau banii altora. Cu cinzeci  şi şapte de ani î.Hr. romanii, stăpânii Ciprului, imprimă exploatării minelor o astfel de activitate încât cuprul se răspândeşte în tot imperiul. Produsele din cupru erau atât de importante încât Herode a oferit lui Auguste (Caius Octavius Thurnius, primul împărat roman) suma de trei sute de talanţi, ca o donaţie pentru jocurile poporului roman. Împăratul i-a acordat jumătate din veniturile minelor din insulă şi dreptul de a administra cealaltă jumătate. Cuprul din Cipru a devenit exclusiv în utilizare, cuvântul aes a fost limitat la cyprium. Acest cuvânt a fost atribuit de anumiţi scriitori zeiţei Venus numită şi Cypris. Cuvântul cuprum de unde s-a format cuvântul cupru a fost adoptat mai târziu. Acest metal cu numeroase întrebuinţări la romani care fabricau: brăzdare de plug, topoare, săbii, vârfuri de lance şi alte arme; se poate crede că ei exploatau zăcăminte considerabile, nu numai în Cipru, dar şi în Spania, Africa şi în Armenia. Ca şi egiptenii şi grecii, romanii forjau cuprul şi aliajele sale, ştiau să-l durifice ca urmare a unor recoaceri succesive, pentru a-l căli şi a-i da ascuţirea oţelului. Pentru călire romanii procedează cu aceleaşi mijloace ca şi pentru fier. Comentatorii lui Hesiod: Proculus (uzurpator în anul 280 al împăratului roman Marcus Aurelius Probus 276-282), Tzetzes (poet bizantin, 1110-1180) şi Moschopule (scriitor bizantin secolul XIV) fac ca afirmaţiile sale să fie crezute. În rest călirea fierului era aceiaşi ca în timpurile lui Homer pentru că nemuritorul poet a găsit următoarea comparaţie: „când un om dedicat prelucrării metalelor cufundă într-o apă rece un topor mare sau o secure care fâsâie cu violenţă, îi comunică o virtute deosebită (căci este pentru fier o nouă forţă)”. Eustathe (probabil Eustathe de Antiohia, teolog și episcop în secolul III-lea) în comentariul său adaugă: „a fost un timp în care cuprul este  durificat prin călire pentru a servi la fabricarea armelor.” La rândul său Pausanias (istoric și geograf grec din secolul II, autor al lucrării „Descrierea Eladei” în 10 cărți.) afirmă următoarele: „cuprul de Corinthe este cufundat în apă,în timp ce el este aprins şi dogoritor”. Vergilius, în sfârşit prezintă Ciclopii lansând în apă cupru sfârâind  îndepărtat de la forjă”. Cu ocazia unei discuţii care a avut loc în 1751 la „Academie des inscriptions et belles-lettres”, asupra unor săbii de cupru şi un vârf de lance descoperit la Gensac, contele de Caylus care atribuia aceste fragmente fabricaţiei romane a cerut chimistului Geffroy să facă câteva încercări asupra călirii cuprului. „Eu am cercetat, spune Geffroy să imit duritatea şi ascuţişul unei săbii romane şi eu cred că nu am avut reuşite rele.” Abatele Barthelemy a stabilit pe baza mărturiilor autorilor antici, că primele arme ale grecilor au fost de cupru, că armele de fier s-au introdus în războiul Troiei, fără să excludă totodată altele, dar că în secolele următoare, armele de cupru nu mai sunt deloc menţionate ca fiind în uz. Acestea nu au împiedicat pe academicianul Mongez să respingă în lucrarea sa: „Memoires sur le bronze des anciens”(„Memorii asupra bronzului din vechime”) opinia referitoare la călirea cuprului susţinută de Buffon. Mongez pretinde că departe de a durifica metalul călirea îl înmoaie şi nici un scriitor nu a menţionat o operaţie asemănătoare. Căpitanul de artilerie Caron, ale cărui cercetări asupra fabricării şi compoziţiei oţelurilor atrag atenţia metalurgiştilor, au venit să confirme rezultatele precedente anunţate de Geffroy. Săbiile de bronz călite de Caron după procedeele vechi fără îndoială retează perfect lemnul cel mai dur şi taie lingourile de zinc fără să ciobească lama.  Este deci cert că bronzul este călibil. Printre aliaje cuprul de Corinthe a fost cel mai celebru, fiind compus din cupru, aur şi argint în proporţii determinate. Sunt trei tipuri de metal corintian: „unul dominant care era alb, altul care avea culoarea maro-roşcată a aurului şi a treia era compusă din trei metale în proporţii egale.” (Pliniu cel Bătrân)  Numele generic de aurichalcum era aplicat diverselor aliaje, cel mai apreciat era acela cu zinc şi cupru roşu. Strabon traversând Misia povesteşte: „se găseşte în împrejurimile Andirei o piatră care arsă devine fier, apoi după calcinare în cuptor cu un anumit pământ, ea distilează un fals argint, această piatră unită cu cuprul devine numele unui aliaj pe care unii îl numesc Orichalque; se produce argint fals împrejurimile lui Tmolus (munte în Lydia, care a fost un regat în Asia Mică ). (Strabon) Un pasaj din „Recits merveilleux” ne artă de asemenea: „cuprul Mosynaeques (după numele unor populații care locuiau pe ţărmurile Pontului - Euxin) este foarte strălucitor şi foarte alb, nu pentru că staniul cu care este amestecat, dar pentru că el este amestecat cu un sort de pământ din această regiune şi că metalul trebuie calcinat cu acesta” Trebuie să credem aceste citate că anticii ştiau să fabrice alama direct cu ajutorul calaminei şi a minereurilor de Cipru; piatra care poate produce fier, falsul argint şi care transformă cuprul în alamă era calamina (un silicat natural de zinc), iar aliajul Mosnaeques era o simplă alamă din topirea simultană dintre minereurile de zinc şi de cupru. Analiza unui număr mare de medalii  bătute de împăraţii romani ne arată că proporţia de zinc în cupru  este de 15 la 20% (dr .J. Percy, profesor englez la „Școala guvernamentală de mine” din Londra în sec. al XIX-lea) care va fi confirmată de cunoaşterea amănunţită a proprietăţilor zincului în stare metalică pe care se presupune că  au ignorat-o anticii.  Nu este nicio îndoială precum că atât grecii, cât şi romanii, nu au ridicat fabricaţia aliajelor de cupru la un grad de superioritate pe care noi  îl căutăm astăzi, în compoziţia bronzurilor statuilor noastre.


FIERUL                                                                                                                                                                Hesiod ne asigură că utilizarea cuprului a precedat celei a fierului. Proculus adaugă în comentariul său: ”călirea cuprului s-a pierdut, oamenii vin astfel să utilizeze fierul pentru armele lor de luptă.” Mai mulţi scriitori au adus mărturii istorice, au încercat să justifice prioritatea prelucrării cuprului faţă de cea a fierului. Caylus (anticar francez, colecționar de monede și alte obiecte antice pe care le descrie și le include în colecția regală de la începutul sec. al XVIII-lea) insistă pe facilitatea de topire şi deformare, în timp ce fierul nu era decât aparent în mine, nici în surplus, nu era cunoscut nici în Grecia, nici în Asia, nici în partea Africii frecventată de antici. Buffon (Georges Louis Leclerc Conte de Buffon, 1707-1788, naturalist francez, matematician și autor de enciclopedi,i autorul unei monumentale lucrări „Histoire naturelle” – „Istoria Naturală”) adaugă că minereurile de fier erau mai dificil de topit, au trecut secole înainte să se găsească mijloace de a le reduce. „Peruvienii şi mexicanii nu aveau procedee de prelucrare decât  pentru aur, argint, cupru şi nu pentru fier. Primii noştri părinţi pentru acest motiv au prelucrat şi  întrebuinţat  cuprul naturii vechi; pentru acest lucru pe care noi îl găsim plauzibil, cuprul primitiv din Europa, ca şi din Asia a fost consumat pentru necesitățile vieții de zi cu zi, ceea ce  a făcut locuitorii din aceste două părţi ale lumii, popoare vechi civilizate, faţă de Africa şi America, unde oamenii sunt mai noi, unde astăzi s-au găsit blocuri enorme de cupru, care nu aveau nevoie decât de o primă topire pentru a da un metal pur.” (Buffon - „Istoria Naturală”) Uşurinţa cu care se oxidează fierul, obstacolele apărute în topirea minereurilor sale, au contribuit evident la neglijarea unui material, ale cărui caracteristici şi proprietăţi diferă faţă de alte  substanţe metalice. Totuşi nu este mai puţin adevărat că fierul a fost semnalat din timpuri străvechi. Evreii glorifică pe Tubalcain  pentru invenţia sa pe care grecii o atribuie zeului Vulcan; el a învăţat oamenii să  forjeze arme de fier, înaintea potopului lui Deucalion (După potopul pe care Zeus l-a dezlănțuit împotriva oamenilor,Deucalion şi cu soţia sa, Pyra, ajutaţi de Themis, au creat oameni. Zeiţa Themis i-a spus lui Deucalion, prin vis, că din pietre se vor naşte oameni, ei au ascultat. Din mâinile Pyrei ieşeau fete frumoase, iar din mâinile lui Deucalion ieşeau băieţi puternici.) Fără să aprofundăm aceste legende, este probabil ca aceste date să fie îndepărtate de cunoaşterea acestui metal; se poate completa mai mult preţul, căci făcând să intervină Divinitatea în munca sa şi când aceasta vine să dirijeze forjele Ciclopilor, este o manieră de a descrie dificultăţile pe care simplii muritori trebuie să le învingă pentru  a le modela. În fruntea popoarelor care practică acest meşteşug, se pot cita Asirienii: „pentru a-i da o formă elegantă obiectelor din fier ei le acoperă cu bronz.”  Layard (Sir Austen Henry Layard, 1817-1894, a fost un arheolog britanic, istoric specializat în scrierea cuneiformă, cercetător al ruinelor asiriene de la Nimrud ) a relatat despre săpăturile de la Ninive şi Babilon unde au fost găsite numeroase probe, unde fierul era învelit în cupru, și nu a suferit nicio alterare; astfel că l-am putea poliza. Egiptenii continuatorii civilizaţiei Asiei orientale utilizau fierul la construcţiile lor gigantice. Scriitorii antichităţii încă sub vraja ficţiunii şi dincolo de informaţiile fără precizie, care se raportau la o istorie mitică a acelor epoci confuze confirmă ceea ce noi am văzut deja, să atribui topirea minereurilor de fier Dactilelor din Ida, Chalybelor Pontului Euxin, care vin să rivalizeze în Creta cu Ciclopii, cei mai celebrii dintre aceste fiinţe simbolice, iniţiatorii unei arte  provocată de noi nevoi. Fenicienii, în raport cu toate ţinuturile lumii vechi prin comerţul lor întins, erau departe de a ignora aplicaţiile fierului. Primul repertoriu al cunoştinţelor umane, Biblia ne-a lăsat mărturii de necontestat ale prelucrării fierului şi oţelului în Egipt, ca şi la Theba şi Athena prin intermediul egiptenilor. În timpul autorului Pentateuque, (tema Pentateuque desemnează cele cinci cărți ale Bibliei, numite cele cinci cărți ale lui Moise: Facerea, Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronul) fierul a servit la fabricarea săbiilor şi a uneltelor tăioase. Un pasaj din capitolul 8 al Deuteronomul (cartea reînnoirii legilor) lasă să se înţeleagă preţul pe care l-au ataşat acestui metal. În descrierea sa despre pământul făgăduinţei, Moise spune izraeliților: „este un pământ unde pietrele sunt de fier şi unde se poate extrage cupru din munţi, el este cel ce ne apără pentru a construi altarul Domnului, pietrele de fier erau extrase chiar dacă el este pângăritor; însă cu 830 ani î.Hr. fierul a fost utilizat la construcţia templului lui Solomon. Fierul este de asemenea preţios în Grecia în epoca războiului Troiei, pentru că Achille transmite un bulgăre de fier învingătorului jocurilor celebrate cu ocazia funerarilor lui Patrocle. (după Homer) Progresele secolelor următoare au fost evidenţiate prin faptul că Alyatte, regele Lydiei, a oferit oracolului din  Delfi  o bucată de fier cu o execuţie perfectă, care a fost considerată demnă de a figura printre prezenţele cele mai bogate ale oracolului. (Herodot). În Sparta Lycurgue (legislator mitic al Spartei) a proscris aurul şi argintul pe teritoriul republicii şi decretează utilizarea fierului pentru monede; grecii le răspândesc în coloniile lor şi în insulele vecine; le sudează în insula Chio (Herodot). Din Grecia arta forjării a trecut în Italia, în Spania şi în Africa. Cele mai lăudate sunt minele de fier de la Noricie (Ovidiu), sau cele nu mai puţin faimoase din insula Elba, exploatate acum 700 ani î.Hr. (Vergiliu). Cartaginezii au înlocuit cuprul prin fier la munca în mine. Recent (sec. XIX-lea) s-au găsit în Spania (Estramadura) într-o galerie a unei mine de plumb argentifer (la 110 m de la suprafaţa solului), târnăcoape de miner din fier, îngropate în dezordine cu medalii cartagineze; aceste târnăcoape sunt cu granulaţie oţelită, de o remarcabilă calitate. În rest se cunoaşte perfect  de la o dată foarte îndepărtată, acţiunea fondanţilor asupra minereurilor de fier.  Autorul  lucrării „Recits merveilleux” ne învaţă că  Chalybes,  topind fierul, aruncă în el piatra numită pyromaque, care se găsea din abundenţă în ţara lor.  Aristot confirmă acest detaliu iar Theophraste spune la rândul său: „Astfel că pietrele pyromaques şi pietrele de var intră în fuziune cu metalul în care topitorii le adaugă.”  Se poate  presupune după natura minereurilor şi forma cuptoarelor că se poate compara aceste operaţii uzuale că la aborigenii din India şi Africa oţelul a fost descoperit înaintea fierului. Această circumstanţă explică lentoarea dezvoltării siderurgiei la antici. Pretutindeni, în coloniile romane, se regăsesc vestigii ale utilizării fierului şi ale topitoriilor. Astfel s-a descoperit în 1783, în împrejurimile Brecknock (Ţara Gallilor) piloni susţinând vechi băi romane şi s-au găsit în tubulaturile acestor băi bare de fier moale de patru picioare lungime. Cercetătorii  Hodgson, Wallis etc. nu lasă nicio îndoială asupra existenţei unui număr considerabil de topitorii în comitatele Durham şi Northumberland.  Grămezile de zgură care există încă în văile Reed şi Tyne. Vestigii asemănătoare se regăsesc în Pirinei şi pe coastele Spaniei şi ale Carthaginei,  la Almeria. Suntem îndreptăţiţi să spunem că utilizarea fierului în vechime a fost relativ limitată, pentru că oferea minereurilor sărace o mare dificultate de prelucrare iar fierul se alterează rapid sub influenţele atmosferice.”


Piatră funerară găsită la Ghelari (Hunedoara) pe care scrie : „NATUS  IBI , UBI FERRUM NASCTUM” („NĂSCUT ACOLO UNDE SE NAȘTE FIERUL”) după: Rusalin Isfanoni, "Padurenii Hunedoarei" - Editura "Mirabilis" 2006





duminică, 30 octombrie 2011

ÎNCEPUTURILE METALELOR (III) Metalele cunoscute în antichitate


În introducerea la versiunea franceză a lucrării în 4 volume: „TRAITÉ COMPLET DE MÉTALLURGIE” de Dr. J. PERCY - PARIS 1864-1867, ing. E. PETITGAND și A. RONNA au întocmit o succintă, dar elevată istorie a obținerii și utilizării metalelor.  În cele ce urmează voi continua să prezint câteva fragmente semnificative referitoare la cele șapte metale cunoscute în antichitate: aur, argint, mercur, cupru, fier, staniu, plumb și la aliajele lor. Între paranteze am postat mici comentarii, menite să clarifice unele noțiuni din textul de bază.

 
AURUL
Aurul prin strălucirea sa, prin aspectul nealterat de trecerea timpului și prin utilizarea sa facilă, a fost  probabil primul dintre metale descoperit şi prelucrat. Oamenii l-au cules mai întâi din albia torenţilor, precum astăzi (în sec. al XIX-lea) în plasele americane, ei nu vor  întârzia să-l smulgă din sânul munţilor. Primele exploatări, după Agatharchides  (istoric și geograf grec care a trăit în secolul al doilea după Hristos), au avut loc în timpurile eroice ai primilor regi ai Egiptului; fapt confirmat de Artemiodor din Efes (geograf grec care a trăit acum 100 ani î.Hr.) în „Istoria Thebaidei”: ele erau situate în Egiptul superior, nu departe de Etiopia, la hotarele Arabiei. Aceste tradiţii sunt atestate de cărţile sfinte şi de textele cele mai vechi de la Homer la poetul Lucain.(Poet latin care a trăit între 39-65 autor al „Pharsale” o epopee a războiului civil între Cezar și Pompei în secolul I î.Hr.) Asirienii îl exploatează în profunzime.  Semiramis (o regină legendară din Asiria) a avut ridicate trei statui de aur în Babilon, din care una avea 40 de picioare (un picior=0,32m) înălţime şi cântărea 1000 talents. (talent  este o unitate antică de măsură a greutății astfel: un talant grec attic 26kg, roman 32,5 kg, egiptean 27 kg, babilonian 30,3 kg. Talantul greu utilizat în timpul Noului Testament avea 58,9 kg.)  În faţa acestor statui era o masă un altar din aur masiv de 40 picioare lungime şi 12 picioare lăţime, cântărind 50 talents. Regele Solomon a primit într-un singur an 666 talents de aur (mai mult de 27 tone). (Regele Solomon a primit într-un singur an 666 talents de aur (mai mult de 27 tone). („Vechiul Testament „Cartea a treia a Regilor, Capitol 10.14. Greutatea aurului care-i venea lui Solomon într-un singur an era de șase sute șaizeci și șase de talanți de aur) Aspectul casei din Liban era din aur pur, lux  de remarcat la acest rege strălucitor („Vechiul Testament „Cartea a treia a Regilor, Capitol 10.21- Și toate vasele făcute de Solomon erau de aur; cele de spălat erau de aur; toate vasele din Casa Pădurii Libanului erau de aur curat; de argint nu erau, căci argintul nu era luat in seamă in zilele lui Solomon.) unde evreii poartă lanţuri, brăţări, coroane şi mii de feluri de ornamente din aur fin. Minele cele mai productive de atunci erau din ţinutul Ophir. După Herodot rapsodul călător, fenicienii  înaintea sosirii în coloniile egiptene au construit în Grecia topitorii pentru purificarea aurului recoltat din insula Thasos şi din muntele Pangee din Macedonia.(după Tucidite, om politic  și istoric atenian cca 460-398 î.Hr.) Acestea erau cele mai vechi exploatări. În timpul lui Philip se raportau încă peste o mie de talents. (Diodor din Sicilia)  Phrigia era o fertilă mină de aur. Strabon spunea: “În subsolul ţării Abydenilor se găseşte oraşul Astyra posedând mine de aur astăzi epuizate” Amintirea regelui Midas din Phrygia se leagă de studiile din secolul nostru (al XIX-lea), acestea nu sunt obiecte de higienă ale acestui crai în Pactole care au fost  îmbogăţite cu paiete de aur cum spune poezia, fluviul care despică versanţii munţilor. În Colhida, unde după legendă a fost plasată Lâna de aur cucerită de argonauţi, cursurile de apă aveau aceleaşi proprietăţi ca la Pactole, era sub coastele munţilor, cuprinse în fundul pâraielor, de unde se culegeau părţi mai bogate în metal. Minele acestui ținut erau atât de productive încât a fost suficient pentru a justifica expediţia lui Phryxus şi multe alte afaceri. (Strabon). Sciţii după Herodot au pus cupele din aur pur în mormintele regilor lor.
Aurul era abundent în Roma împăraţilor. Pliniu (Gaius Plinius Secundus, 23-79, mai bine cunoscut sub numele de Pliniu cel Bătrân, a fost un autor antic şi filozof naturale de o anumită importanţă, care a scris „Naturalis Historia”, o enciclopedie în care Pliniu a colectat o mare parte din cunoştinţele timpului său. ) ne descrie că cei din preajma sa nu aveau frică să-şi orneze caii şi carele; Nero îşi potcovea caii săi favoriţi cu potcoave de aur.
Ceea ce pare exagerat adăugat acestor fapte  imaginate de cei din vechime, aurul a fost obişnuit în antichitate. El era simbolul soarelui, astrul suveran, principele focului.
ARGINTUL
Argintul a fost, fără îndoială, contemporanul aurului. Calităţile sale sunt apropiate acestuia din urmă, căci a fost considerat unul dintre metalele nobile sau perfecte: metalla nobiliora auctorum. (metal autor de nobleţe).
Încă de la războiul Troiei, atenienii aveau ateliere pentru reducerea celebrelor minereuri din Laurium (sulfura de argint) (Xenophon din Atena, cca. 430 - 354 î.Hr. soldat  și istoric grec). Din spusele lui Theophrast şi  Pliniu aceste minereuri erau amestecate  cu un nisip roşu, strălucitor, din care se obţinea, la aproximativ 500 ani înainte de Hristos, cinabrul sau sulfura artificială de mercur. Într-un extras din „Istoria Indiei” de Ctesias (istoric și medic grec din secolul V î. Hr.), Photius raportează: „În această ţară argintul abundă şi minele de argint  sunt puţin profunde”, însă Ctesias ne asigură că: „cele de la Bactriane sunt mai adânci.” „Încă de la primul voiaj în Spania fenicienii produceau mai mult argint decât puteau să care cu navele lor, de asemenea au înlocuit ancorele navelor din lemn încărcate cu plumb, prin ancore învelite în argint masiv.”precizează Goguet. (Antoine Yves Goguet 1716-1758, istoric și jurist francez). Homer descrie pe Achille suspendând o sabie de bronz pe umerii săi împodobită cu cizeluri de argint. Moise nu spune nimic despre utilizarea argintului, el se limitează să menționeze cuprul și fierul. (Geneza IV, 22 ) dar în timpul lui Abraham, el a devenit comun și un important obiect de trafic (Geneza XIII,2 Avram însă era foarte bogat în vite, în argint şi în aur) 
Acest patriarh a cumpărat pentru soția sa Sarah un mormânt la un preț de 400 shekels de argint (Geneza XXIII,15) (1 siclu=14,54 g) Acest argint, aparent nu poartă amprente (pt. autentificare), dar se vinde la greutate sub formă de bare sau lingouri; astfel cum se petrec lucrurile în republicile din America de Sud (sec. XIX-lea). Strămoşii ignorau, spune el plecarea (ducerea) aurului şi argintului, fără a scăpa acest material, măcar lăsându-se o dovadă concludentă vorbind de aurul din Betique: „despre aur prăjit şi purificat cu ajutorul unui anumit pământ aluminos, rămâne un rezidiu care formează electrum.
Electrum este un aliaj cu 20% aur şi 80% argint (Agricola pag.457. cartea X)
Georgius Agricola „De re metallica” în traducerea  engleză a soților Hoover , Londra 1912




























Dacă se recoace acest rezidu care conţine argint şi aur, argintul se consumă şi aurul rămâne la fund” (Strabon). Electre, care este în discuţie, era utilizat intens de romani la statui. Pliniu confirmă procedeul de fabricaţie al acestui aliaj: „se preferă să se amestece argintul cu aurul pentru a produce electre, combinaţia cuprului cu aceste metale pentru a produce cuprul de Corinthe.”
Pentru a estima cantitatea de aur, argint sau cupru conţinută într-o mină, anticii se serveau de o piatră de atingere coticula sau lapis lydius , piatră lydiană. Celebrul naturalist preconizează să folosească această piatră care dădea rezultate de o admirabilă precizie.                                   Argintul era dedicat de către antici lui Phoebe; poeţii o numesc regina metalelor, unde soarele sau Phoebus era regele. 

MERCURUL
A fost cunoscut din cele mai vechi timpuri, întrebuinţările în meşteşuguri erau foarte răspândite. Egiptenii par să fie primii care îl utilizează: oxizii săi erau folosiţi la pictură şi în alte compoziţii conservante (de protejare).Erau odinioară în Grecia şi în Asia  unde a fost descoperit în împrejurimile Ephesului, mine de mercur a căror urme s-au pierdut. După Xenophon cinabrul măcinat cu sorturile sale servea drept culoare roşie sau purpurie atenienilor. Fenicienii care făceau un important comerţ, şi cu 700 de ani îHr. Grecii îl importau din minele de la Almaden, reputate prin productivitatea lor. Pliniu adaugă că în timpul său se extrăgeau peste 100.000 livre pe an, echivalent a 40 tone   (100 livrae romane=112 livre engleze după Agricola Apendix C pag.615); 1livra =0,4536 kg.)                                                                                                                  Puţine metale de care au avut parte discipolii lui Hermes au făcut obiectul celor mai multe cercetări şi decepţii. Mercurul era urmat de principiul tuturor fiinţelor, sufletul tuturor metalelor, pe care el le-a chinuit pentru că ei credeau că poate stăpâni acest suflet. Acestea sunt circumstanţele pe care trebuie să le avem despre acest preţios metal. El pare că a primit numele său de la planeta cu care anticii perşi îl compară, din cauza naturii sale atât de apropiată de aceia a aurului al cărui astru este soarele. Asimilând proprietăţile sale cu cele ale argintului de care îl desparte strălucirea din cauza fluidităţii sale, el a fost numit hydrargyrum,argint viu. În emblemele  care odinioară erau utilizate pentru reprezentarea corpurilor, s-au reunit pentru  simbolul mercurului semnele soarelui şi lunii, aurul şi argintul unite între ele şi susţinute printr-o cruce. Semnul aurului era plasat în mijloc, deasupra cel al argintului care părea să coloreze pe primul cu reflexele sale, ca o indicaţie a unei aceiaşi origini superioare.


joi, 27 octombrie 2011

ÎNCEPUTUL PRODUCERII METALELOR (II)


În introducerea la versiunea franceză a lucrării în 4 volume: „TRAITÉ COMPLET DE MÉTALLURGIE” de Dr. J. PERCY - PARIS 1864-1867, ing. E. PETITGAND și A. RONNA au întocmit o succintă, dar elevată istorie a obținerii și utilizării metalelor.  În cele ce urmează voi continua să prezint câteva fragmente semnificative. Între paranteze am postat mici comentarii, menite să clarifice unele noțiuni din textul de bază.


Cele 4 volume ale „Tratatului Complet de Metalurgie” de Dr. J. Percy 1864-1867

„Prometeu, care după poeţi (Eschil numit „părintele tragediei universale” a trăit între 525-456 î. Hr. autor a peste 90 piese de teatru din care s-au păstrat 7 printre care și „Prometeu înlănțuit” ), a smuls focul cerului, trece drept inventatorul metalurgiei. Descoperirea aurului este atribuită de către unii lui Cadmus, de către alţii lui Mercur fiul lui Jupiter , din alte surse lui Pisus, regele Italiei, care a produs în Egipt şi a primit ca premiu pentru descoperirea sa supranumele de Dumnezeu de aur. Homer şi Herodot rezervă zeului Vulcan cinstea de a descoperi meşteşugul prelucrării metalelor. Se spune, povesteşte Diodor din Sicilia (Diodorus Siculus născut cca. 80 î.Hr. – decedat 21 î.Hr. a fost un istoric roman de origine greacă  a scris „Biblioteca istorică”) că Vulcan a fost creatorul a tot ce înseamnă munca cu fierul, cuprul, aurul şi argintul şi a tuturor materialelor care se prelucrează. Alături de miturile care luminează copilăria popoarelor,s-au făcut presupuneri despre descoperirea metalelor. S-a stabilit că hazardul a operat la prima topire ca urmare a unui incendiu de pădure, metalul cuprins în pământ a curs în râuri de foc şi apoi s-a solidificat în „lingouri”. Omul martor la acest  eveniment a descoperit dintr-o singură lovitură metalele şi procedeul de a le face fuzibile. Lucreţiu (Titus Lucretius Carus ca. 99-ca.55 î.Hr. poet și filozof latin)  în poemul său filozofic  „De Rerum Natura”- ( „Despre natura lucrurilor”) în cartea V- a admite această opinie: „în rest cuprul, aurul, şi fierul au fost găsite în acelaşi timp cu grămada de argint şi masa de plumb, după ce focul a consumat prin dogoarea  sa pădurile vaste de pe munţii înalţi.” Aceiaşi opinie este adoptată de către Posidonius (geograf grec), amintit de  Strabon (geograf grec n. 63 sau 60 î.Hr.- d. 21sau 26 d. Hr., autor al lucrării „Geografia”), care nu împărtăşeşte această opinie ca şi Aristote (filozof grec, 384-322 î. Hr.) şi Diodor din Sicilia, care anunţă că ciobanii au dat foc unei păduri din Pirinei, toată zona fiind arsă. Din acest accident a rezultat că: de o parte munţii au fost numiţi Pirinei (arși) şi pe de altă parte că suprafaţa solului a fost complet consumată, lăsând să curgă o mare cantitate de argint topit, formându-se râuri de argint pur. După alte povestiri acelaşi fapt s-a petrecut în Frigia. (Phrygia a fost o veche regiune istorică, din partea central-vestică a Turciei) Nu trebuie să vedem în aceste mituri o referință la activitatea desfăşurată în timpul exploatărilor minereurilor pe aceleaşi locuri, unde substanţele metalice se întâlnesc în contact cu combustibilul? De altă parte, nimic nu este imposibil, la ceea ce lemnul aprins, în vecinătatea filoanelor ieşite în afara pământului, a făcut să fie descoperit procedeul de prelucrare a minereurilor. Indienii, din anumite părţi ale Americii, nu cunosc încă astăzi (sec. XIX-lea) un alt procedeu de prelucrare a minereurilor de argint decât incendierea, cu ajutorul mănunchiurilor îngrămădite în excavaţiile unde filoanele sunt la suprafaţă. Acelaşi procedeu este aplicat şi de unele popoare din Africa.   Mărturiile cele mai autentice  despre originea metalurgiei ne-au rămas de la Moise care indică pe Tubalcain  fiul lui Lamech şi a lui Silla ca primul fierar de unelte de fier şi de bronz. (În Facerea sau Geneza 4.22 se spune: „Stela născut și ea pe Tubalcain, care a fost făurar de unelte de aramă și de fier. Și sora lui se chema Noema.)  Fii lui Iacob au fost fără îndoială iniţiaţi în procedeele metalurgiei în timpul lungii şederi în Egipt, în acea vreme un sanctuar al ştiinţelor. Istoria sacră ne învaţă că atunci când evreii au părăsit Egiptul, Aaron a topit aurul din podoabele femeilor israelite, pentru a fabrica un idol pe care Moise l-a pus pe foc, reducându-l în pudră care a fost dizolvată în apă şi dată ca băutură fiilor lui Israel. Reducerea în pudră a unui idol de aur şi dizolvarea lui într-un lichid  ar fi fost posibilă dacă Moise a utilizat un lichid alcalin. Evreii, grecii şi mai târziu romanii trebuie să fie recunoscători caldeenilor, egiptenilor şi altor popoare din orient pentru cunoştinţele lor despre metale. La greci unde toate invenţiile utile se leagă de teogonie,(totalitatea miturilor despre originea și genealogia zeilor) nu este surprinzător să găseşti o doctrină religioasă fondată pe originea şi utilizarea metalelor, la fel cum există o doctrină religioasă fondată pe cultura grâului. Metalele nu pot fi un instrument  de civilizaţie la fel de eficace ca şi grâul? Este pământul însuşi, este Rhea (Rhea, identificată adesea cu zeiţa Cybele, era fiica lui Uranus şi al Geei şi una dintre titanide. Rhea s-a căsătorit cu titanul Cronos şi a avut şase copii: Demeter, Hades, Hera, Hestia, Poseidon şi Zeus. Deoarece pe măsură ce se năşteau copiii erau înghiţiţi de tatăl lor, ca să-şi salveze măcar unul dintre ei, la naşterea lui Zeus Rhea a recurs la un şiretlic. Ea a ascuns copilul, dându-i în schimb lui Cronus să înghită un bolovan înfăşurat în scutece. În felul acesta, cel mai mic dintre copiii ei a reuşit să devină mai târziu stăpânul lumii) la care grecii  raportează această binefacere din cea mai îndepărtată antichitate, ei stabilesc în Frigia un cult în onoarea acestei zeiţe „doică a metalelor”. Acest cult a trecut în Samothrace,  unde a durat mai multe secole. Celebritatea acestor mistere oscilează între misterele lui Ceres în jurul căreia se grupează şi alte divinităţi: Prosperine (Persephona), Pluton şi Mercur. Muritorii care primii stăpânesc focul, domesticesc metalele şi le fac să servească nevoilor vieţii, sau plăcerilor simţurilor, se transformă la rândul lor în divinităţi; de la Dactile, Cabire, Coribante, Curete şi Telchine; genii sacre compunând aceiaşi familie pentru rolul lor comun şi natura ţărilor unde erau stabiliţi.” „Aceste genii nu sunt decât simbolurile unei aceiaşi arte.” (citat aparținând lui J.P. Rossignol, profesor de limba greacă la „Collége de France”, autorul unei remarcabile lucrări: „Des métaux dans l’antiquité” Paris- 1863- „Metalele în antichitate”)






miercuri, 26 octombrie 2011

ÎNCEPUTUL PRODUCERII METALELOR (I)


În introducerea la versiunea franceză a lucrării în 4 volume: „TRAITÉ COMPLET DE MÉTALLURGIE”de Dr. J. PERCY - PARIS 1864-1867, ing. E. PETITGAND și A. RONNA ne prezintă o succintă istorie a obținerii și utilizării metalelor.  În cele ce urmează voi cita câteva fragmente semnificative. Între  paranteze am prezentat mici comentarii, menite să clarifice unele noțiuni din textul de bază.


Cele 4 volume ale „Tratatului Complet de Metalurgie” de Dr. J. Percy 1864-1867


„Meșteșugurile care au ca obiect producerea metalelor, constituie un element important al activităţii umane. Încă din antichitate, progresul lor se leagă de prosperitatea oamenilor, este unul din factorii gradului lor de civilizaţie. În epoca noastră, (sec.XIX- lea)  prin gradul de prelucrare al metalelor se afirmă puterea unei ţări, superioritatea civilizaţiei noastre. Aurul şi argintul, atât de jinduite încă din vechime, au pierdut din prestigiul lor, au rămas semnul bogăţiei, au păstrat titlul de metale nobile şi preţioase, dar prezenţa lor este concurată de metalele utile. Fierul, prin rezistenţa şi duritatea sa, este agentul cel mai puternic pe care natura l-a pus la dispoziţia noastră. Fierul este pretutindeni, începând de la uneltele cele mai rudimentare până la mecanismele cele mai perfecţionate; graţie lui distanţele sunt străbătute cu rapiditate, solul se întredeschide pentru livrarea bogăţiilor sale, fără fier nu ar exista nici plug, nici agricultură. Fierul face să ţâşnească apele subterane, munţii să fie sfredeliţi, istmurile să fie crestate de canale de navigaţie. El dă prosperitate în timp de pace, garantează forţa în timp de război. Istoria fierului îşi are originea în primele etape ale civilizaţiei umane, se pierde în tradiţiile sale mitologice, ea nu-şi arată originea decât prin povestiri obscure. De când metalele au fost cunoscute de către om, printr-o descoperire întâmplătoare, dar fără îndoială, solicitat de nevoi dar şi de curiozitate, el a făcut rapid progrese în prelucrarea acestor materiale. Miturile şi Biblia ne-au arătat în egală măsură forjori şi turnători: „Brăzdarul de plug este în acest sens decât o grosieră imagine a lui Dumnezeu întipărită în metal.” Născute în Extremul Orient, procedeele metalurgice de elaborare se răspândesc în Egiptul superior în timpurile lui Osiris şi se dezvoltă în imperiul misterios al faraonilor. De la egipteni ele trec în Grecia şi coloniile sale, fenicienii le răspândesc prin comerţul lor în diferite regiuni ale lumii vechi, cartaginezii şi romanii peste  Iberia, această nouă lume a antichităţii. A  fost o epocă de splendoare: procedeele de extracţie au devenit familiare şi Roma datorează bogăţiile sale, luxul său exploatării metalelor. Rarele monede, câteva unelte, armuri, vase în variate forme atestă că arta prelucrării metalelor era deja avansată, o expresie a civilizaţiilor dispărute, care ne introduc în existenţa omului de odinioară. Oricum această artă decade în mijlocul convulsiilor care semnalau dezmembrarea Imperiului Roman. Tradiţiile şi metodele par a fi pierdute, sub dominaţia barbarilor care se mulţumeau să smulgă metalul monumentelor şi templelor pentru a plăsmui armele lor. Ele se vor trezi după mult timp în sânul acelor categorii ignorate, care reconstituie o nouă civilizaţie cu noi meşteşuguri. Metalurgia continuă mai întâi în secret, procedeele sale rămân un privilegiu a câtorva familii sărace, care le transmit din umbră de la tată la fiu, ca o moştenire. Alchimia pune în practică elucidarea misterelor legate de aceste practici şi de a le face utile, ea  cu o ambiţie orgolioasă pretinde să rivalizeze cu natura de a produce aur, prin amalgame bizare şi o asociere secretă a metalelor supunându-le la diverse combinaţii.  Până în secolul XIII secretele din atelier abia au trecut  incinta lor, mai târziu descrierea metodelor începe să devină mai cunoscută. Suveranii favorizează arta care îi îmbogăţeşte, arta  care trece peste greutăţile sale şi se reabilitează, căci a încetat să mai fie ofensatoare. În mijlocul aberaţiilor adepţilor căutarea marii opere se epuizează, se întrevăd proprietăţile metalelor, pentru ele se atribuie noi însuşiri. Evul Mediu a fost pentru ştiinţă o epocă de investigaţii, de muncă neobosită, asociată unor strălucitoare himere, începutul dezvoltării normale a spiritului uman. Încercările unei teorii asupra tratamentului metalelor se asociază cu ideile timpului.  Se consideră că manifestările diverse ale unei substanţe unice, un fel de element primordial şi se presupune că fiecare corp conţine chintesenţa principiului materialelor artificiale şi inflamabile care le fertilizează, apoi le subordonează focului latent în opoziţie cu focul în stare liberă. Aceasta a fost  prin excelenţă principiul phologistique care, provocat de către agenţi exteriori, pune în evidenţă natura şi influenţa sa. Aceste teorii incerte, adesea contradictorii, au înrobit elitele vremurilor un timp îndelungat. Totuşi fenomenele metalurgice se multiplică, faptele se acumulează, practica intră de puţin în posesia câtorva procedee, ştiinţa întrevede  principiul reacţiilor, evidenţiază stupiditatea combinaţiilor extravagante şi a influenţelor astrale, sesizând firul conducător care ghidează  lucrările sale. Secolul XVIII-lea a avut onoarea de a face un pas mai ferm în cercetări şi să aprecieze mai corect cauza fenomenelor. Vin în sfârşit descoperirile nemuritoare ale lui Lavoisier care au anulat doctrina phologistică.  Lavoisier a deschis legilor chimiei orizonturi noi, un drum sigur, pe care se lansează o pleiadă de chimişti, emulii săi care vor face să strălucească această ştiinţă prin puternicul său prestigiu. (Lavoisier a enunțat legea conservării maselor substanțelor, a introdus noțiunea de element chimic, arderea are loc în prezența oxigenului etc.).  Metalurgia realizează în acelaşi timp progrese notabile, ea împarte onoarea renovării ştiinţei alături de chimie. Precum alte ramuri ale cunoştinţelor umane, metalurgia a avut o dezvoltare graduală în cadrul căreia se disting trei mari perioade:

Perioada empirică în care faptele acumulate sunt fără ordine şi fără control al tradiţiilor şi incertitudinilor: strămoşii;

Perioada ipotetică, epoca cercetărilor, a încercărilor, a sistemelor precoce, a aprecierilor comentate dar neclasificate: alchimiştii;

perioada filozofică: în care ştiinţei îi rămâne rolul să analizeze raportul între fapte, de a opune efectelor cauzele, ipotezele dovedirii înlănţuirii fenomenelor cu legea care le determină.” 



duminică, 9 octombrie 2011

CARTE VECHE: „ISTORIA BISERICII ROMÂNEȘTI ȘI A VIEȚII RELIGIOASE A ROMÂNILOR” DE NICOLAE IORGA (X)



























În secolul XVI-lea se constată în Țara Românească același avânt al tiparului, cât și a construcției de biserici. Astfel Mircea Ciobanul (domnitor al Țării Românești între 1545-1552, 1553-1554, 1558-1559 ) ctitorește biserica Curții Domnești, Alexandru (Alexandru II-lea Mircea 1568-1577) „zidește la 1577, biserica din București, care după ce a primit trupul lui Vlad, fiul lui Mihnea - Vodă și nepotul de fiu al celui d'intâiu ctitor, s'a chemat biserica Radu –Vodă, după Radu fiul lui Mihnea. La sfârșitul veacului, Mihai Viteazul făcu biserică nouă de piatră pe locul unde fusese din vechiu locașul de închinare de lângă cetatea Dâmboviței, Scaunul domnesc al Bucureștilor de odinioară. În cealaltă reședință, a Târgoviștii, făcu o biserică domnească a Curții”. „Pătrașcu (1554-1557 cunoscut ca Pătrașcu cel Bun sau Petrașcu –Vodă) însușii, care muri la Râmnic, unde nu era încă reședință de episcop, dădu acestui oraș pe la 1557, biserica Sf. Paraschive.”  La Câmpulung  văduva lui Mircea Ciobanul, Chiajna, fiica lui Petru Rareș, a ctitorit biserica domnească Sf. Nicolae. Iorga amintește și de mânăstirile Plumbuita (ctitorită de Alexandru –Vodă după Iorga, sau de Petru Vodă fiul doamnei Chiajna la 1564), Aninoasa (Argeș) și Tutana (1582). Marile familii boierești își au și ele ctitoriile lor unele servind ca necropole. Astfel „Buzeștii își fac necropolă la Căluiu; Goleștii, alt neam mare de boieri, care a dat pe puternicul Ivașco și pe viteazul Albu, își înalță mănăstirea lor la Vieroș lângă Pitești, în 1572-3” ….„față de mănăstirile domnești, puține și mari, ale Moldovei strâns unite supt mâna Domnului, Țara –Românească aduce mănăstirile multe și mici, în numărul cărora se vădește puterea unei boierimi care a scăpat din puterea Domnului și iea pentru sine, supt toate raporturile, viața deosebitelor Ținuturi.” Tiparul slavon învie în Țara Românească  „supt Alexandru Mircea și evlavioasa-i Doamnă levantină Ecaterina”. „Diaconu Coresie, un Român, care lucra însă, cum se va vedea, peste munți, în Ardeal, și urmașii săi în meșteșug dau, într'o slovă mai măruntă și urâtă, cu rânduri strâmbe, pentru Alexandru însușii și fiul său Mihnea, epitropisit (tutelat, condus) de mama sa, Evanghelia (1562, 1583, 1588), Sobornice de slujbe la anumite serbători 1568.1580), o Psaltire (c.1576; alte ediții 1580, 1588), un Octoih,în două părți (1574-5) și un Octoih mic (1578). Se înoia astfel seria cărților de slujbă ale tipăriturilor dela începutul veacului al XVI-lea, și, numărul bisericilor fiind acum cu mult mai mare, se lămuresc cele două sau trei ediții pe care le au unele din aceste cărți.” Dintre vlădicii munteni ai veacului XVI-lea, Iorga acordă în lucrarea sa o deosebită importanță Mitropolitului Serafim „care se ivește la 1576-8”. „Serafim era un cleric învățat, care a putut da unuia din preoții cărturari dela Brașov, Mihai fiul lui Dobre, cunoscător de carte sârbească, acel Tâlc slavonesc de Evanghelie din care s'a făcut Cazania românească, tipărită la 1581. Supt el s'a scris frumos Evanghelia slavonă, chipurile lui Alexandru și lui Mihnea, care a trecut în Moldova și a fost dăruită la 1605 de Ieremia Movilă ctitoriei sale Sucevița. La marginea Bucureștilor, pe aceiași vreme, la 1587, Logofătul (marele logofăt Dan, din timpul domnitorului Mihnea al II-lea Turcitul,  Domnitor al Țării Românești între 1577-1583, 1585-1591) începu o mănăstire pe care o isprăvi numai nepoată-sa Vișana, fiica lui Marcu Armașul sau Mărcuță, după care și mănăstirea se zice a Mărcuțăi sau Mărcuța.” Un interesant capitol (al XIII-lea) consacră Iorga legăturilor bisericii muntene cu Patriarhia din Constantinopol în timpul lui Mihai Viteazul. „Încă pe la 1580 vicarul patriarhal Nichifor Parhaios trecu prin Țara - Românească și Moldova, pentru a strânge bani și, iarăși, pentru a se asigura de supunerea către Partiarchie a țerilor noastre și a celor rusești. Veni apoi, la 1586, însușii patriarhul constantinopolitan, Ieremia, abia întors în Scaun. La curtea lui Mihnea – Vodă și a lui Petru Șchiopul, Ecumenicul fu primit cu cele mai mari semne de cinste.” „de pe urma călătoriei lui Ieremia rămase pentru noi numirea în 1592 a lui Nichifor ca «exarh»(arhiereu însărcinat să controleze mănăstirile) pentru părțile noastre, pe care, cum se va vedea, le amenința și noua propagandă catolică.” „strângerea legăturilor cu Constantinopolul se explică, de altminterea, și altfel. Asupra țerilor noastre de pe la 1560 înainte se întinde, tot mai puternică, înrâurirea Cantacuzinului Mihai, zis Șaitanoglu.” „El numea și scotea, după voie, pe Domni și Patriarhi, și lui îi datori deci Ieremia numirea sa la 1572.” „Supt disciplina constantinopolitană și în sensul culturii nouă românești, care străbătuse și în biserică, se dezvolta acum Biserica Țerii – Românești. Noua eră slavonă, începută prin întemeierea Bistriței, încetase deci în locul ei de obârșie.”




Mânăstirea Plumbuita



Biserica Curtea Veche
În partea VI-a „Curentul nou slavon în Moldova” Iorga descrie dezvoltarea bisericii Moldovei în timpul lui Petru Rareș „energicul și ambițiosul Domn al Moldovei”. „Numai cu Doamna Elena începe, alături cu ridicarea și împodobirea bisericilor și mănăstirilor, și un nou lucru de cărturie.” „Doamna și soțul ei, sfătuit de dânsa, găsiră omul potrivit pentru a săvârși marea prefacere culturală.”  Este vorba de Macarie fost egumen la Neamț, „unde se mai păstrau tradiții de cărturie slavonă” acesta a ajuns episcop de roman în 1531. Macarie a lăsat o bogată operă literară. „Macarie fu îndemnat a scrie o cronică bogată de către Domnul său cel d'intâiu și mai iubit și de către ctitorul mănăstirii Humorului, Logofătul-cel mare Teodor (Bubuiog, între 1530-1535)” „era pe atunci încă egumen de Neamț, și, aducându-și aminte de toate epitetele de laudă ale istoriografiei bizantino-slave dela curtea Împăraților și Țarilor, ieromonahul Macarie, «cel din urmă dintre călugări», îmbrăcă în acest strălucit veșmânt de retorică, împrumutată mai ales dela vestitul autor de cronograf bizantin Constantin Manase, faptele celor doi d'intâiu urmași a lui Rareș bătrânul, isprăvindu-și lucrul numai în Mart 1542.” Lui Macarie care a avut mulți ucenici „ca unul ce s'a învrednicit a i se zice: «dascăl al Moldovei». „Când Vodă Lăpușneanu făcu mănăstirea cea nouă a Slatinei, el așeză în ea ca egumen întâiu pe «Iacov ce se chema și Molodeț» (tânărul în  slavonă)….Între călugării lui era și un Isaia, copist cu hărnicie și pricepere, care ni-a păstrat cronica putneană în formă prescurtată, puind-o în legătură cu encomiile (elogiile, laudele) lui Macarie și ale urmașului său, despre care se va vorbi îndată. Isaia copie înainte de 1561, și un cronograf până la 1425, o cronică bulgărească, una sârbească, pe aceleași foi dintr'un sbornic  (compilare, adunare de fapte din diverși autori având ca rezultat o lucrare nouă) de cuprins teologic scris de Roman diacul dela Baia. Bun cunoscător de slavonește, Isaia fu făcut episcop de Rădăuți” „cel mai vechiu ucenic a lui Macarie a fost Eftimie, care stătea în fruntea mănăstirii Neamțului la începutul Domniei Lăpușneanului, în 1553, Decembre…. «Alexandru –Vodă cel Nou» își căpătă astfel cronica sa, în același stil aproape în care Petru Rareș fusese lăudat pentru toate isprăvile sale de Vlădica Macarie.” „Cu Teofan, (mitropolit elogiat de Iorga), cu Eftimie de Neamț, cu Isaia se mântuie curentul slavon în Moldova. Alte înrâuriri și alte nevoi dădură după 1580 altă înfățișare Bisericii din principatul Moldovenesc.”  



Mănastirea Humor