În Prefața datată 26 Octombrie 1908 distinsul profesor mărturisește faptele concrete, motivația care l-a împins la scrierea acestei importante lucrări de referință:
„Sânt mai mulți ani de zile de când Ministerul de Instrucție mi-a cerut o Istorie a Bisericii Române. Nu mai trebuie să stăruiu asupra nevoii ce era de a se da clerului nostru și acelor persoane care se interesează de biserică, în care se cuvine a vedea una din formele cele mai vechi și cele mai bogate ale vieții noastre naționale, o carte în care să se înfățișeze, pe temeiu de acte autentice, întrebuințate cu spirit critic, o istorie a dezvoltării Bisericii românești, în serviciul căreia stau unii și pentru buna stare și rostul cinstit al căreia au datoria de a se îngriji ceilalți. Nimic nu poate fi mai folositor pentru preoții noștri să înlăture anume ispite, pentru ca ei să cultive anumite îndeletniciri potrivite cu demnitatea și chemarea lor, nimic nu poate fi mai priincios pentru a-i face să înțeleagă marea misiune culturală, socială și națională care li se impune, legătura strânsă ce trebuie să păstreze poporul, cultul de artă și carte cu care cânt datori, mândria la care au drept îndată ce vor urma bunele tradiții, decât priveliștea unei vieți organizate, aproape milenare, în cursul căreia Mitropoliții, Episcopii, Egumenii și așa de adesea ori și smeriții călugări ori umilii preoți de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învățătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul și cu nevoile lui, au sprijinit Statul fără să lase a fi înghițiți de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-și desface ochii dela cer și au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei românești, - dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de Stat, ostași, mucenici și sfinți.”
„Cand Însă un mirean, care pune temeiu înainte de toate pe rosturile ființei naționale, iea asupra-si, cu respectul cuvenit și cu silința ce trebuie, scrierea Istoriei Bisericii Românești, el poate găsi, deși nu fără greutăți, calea potrivită”
„Cand Însă un mirean, care pune temeiu înainte de toate pe rosturile ființei naționale, iea asupra-si, cu respectul cuvenit și cu silința ce trebuie, scrierea Istoriei Bisericii Românești, el poate găsi, deși nu fără greutăți, calea potrivită”
„Întâiu era nevoie să văd un număr foarte mare de mănăstiri și biserici. Cele mai însemnate și vestite aveau să-mi dea lămuriri biografice și note artistice de care nu poate fi lipsit acela care voiește să scrie, nu o cronică a diferitelor eparhii, confundate în aceiași serie cronologică, ci o istorie a vieții bisericești așa cum ea se revarsă pe tărâmurile ce trebuie să fie în chip firesc atinse de dânsa. Dar aveau interes și micile biserici ori schituri de sihastri, - pe de o parte pentru știrile neașteptate pe care le pot da însă mai ales pentru a se căpăta întipărirea rosturilor poporale întinse și felurite ale Bisericii pe care aveam s'o urmăresc.”
„Istoria bisericească a Românilor constă - și există în această calitate – din domeniul ideilor, de schimburi de conștiință, de colaborare pe teren cultural – cu ținta religioasă osebitoare, în tot cuprinsul neamului. E urmărirea pe bază națională, în hotare naționale a legăturilor acelora dintre oameni, ca suflete vii răspunzătoare, dăruite cu nemurire, și ființa dumnezeiască veșnică din care ele pornesc după învățătura relevată cuprinsă în cărțile sfinte și lămurită prin apostoli, prin Sfinții Părinți și prin teologii celor d'intâiu timpuri.”
„Față de adevărurile credinței, adesea tâlcuite în feluri ce nu se asamănă, punctul său de vedere îl are și neamul care dă Bisericii un caracter național. Un conflict se întâmpină adesea între rigiditatea doctrinei și relativitatea primirii ei de acel neam, fără de care primire însăși ideia Bisericii naționale dispare. Istoricul vede acest conflict; el nu se dă de o parte sau de cealaltă, - între altele și pentru aceia că din acest conflict tocmai se desface o formă particulară a vieții, pe care el trebuie s'o zugrăvească, formă care țintește nestrămutat la cer, dar își are, și trebuie să-și aibă, rădăcinile în pământ. Și când ramurile se răsfiră sus, el nu va ținea atâta socoteală de această dezbinare, atunci când vede același trunchiu, aceleași mijloace de hrană din același pământ, și când știe că în aceiași clipă după aceleași legi și ramurile cele mai depărtate vor avea aceleași flori și vor da aceleași roade.”
INTRODUCERE
În fragmentele care urmează să fie prezentate, ilustrul profesor face o incursiune asupra popoarelor care au trăit pe teritoriul țării noastre, cu accent pe religia acestora în contextul politicii Imperiului Roman și apariției creștinismului.
Începuturile vieții creștine la Dunăre
„Românii se coboară din amestecul autohtonilor, adică al băștinașilor Iliri și Traci, vechii locuitori ai peninsulei balcanice, moștenitorii, sau, am putea zice, moștenii ei, cu elemente din Imperiul roman, cari, de seminții deosebite, se deprinseră a vorbi limba latină a poporului de jos. Tracii și Ilirii au trăit și au murit, afară de excepții rare,în legea lor păgână. Această lege cuprindea închinarea puterilor naturii: cerul înainte de toate, cu lumina zilei, început al tuturor lucrurilor și veșnic îndemn la viață, dar, în același timp, credința, nespus de puternică și gata de orice jertfe, în viața veșnică a sufletului omenesc. Acești strămoși mai bătrâni ai neamului nostru n'aveau, după cât știm, nicio închipuire de Iad și de Raiu, locașuri de petrecere dureroasă saŭ
senină și răsplătitoare a sufletelor desfăcute din trecătorul trup pământesc; ei nu se așteptau la o judecată a lui Dumnezeu asupra faptelor săvârșite în viață, o judecată de pe urmă care să despartă pentru vremi fără sfârșit pe vrednici de nevrednici și pe cei buni de cei răi. Ei erau singuri însă că dincolo de nori și de cerul albastru văzut al cerului este sălaș de veșnicie netulburată pentru ostașul cel bun, pentru femeia gospodină, care a dat feciori voinici neamului, pentru toți cei care au murit fără să-și fi înjosit mândria și să-și fi pătat cinstea.”
„Coloniștii aduși de Traian, întemeietorul Daciei romane, ca și aceia cari, înainte de dânsul, se așezaseră în provincii mai vechi ale Romei cuceritoare, Iliria și Moesia, veteranii din legiunile care, acum, nu mai aveau un caracter curat roman, din punctul de vedere al neamului, - erau păgâni în cea mai mare parte. Acel păgânism n'avea a face însă, în de obște, cu păgânismul rafinat, filozofic, al oamenilor învățați din Imperiu, cari-și hrăniau sufletul cu vechea filozofie elenică, tălmăcind în abstracțiile ei sublime vechile superstiții și legende, vechile alegorii naive ale popoarelor de pe malurile fericite ale Mării Mediterane.”
„Păgânismul acestor locuitori mai noi ai țerilor dunărene era alcătuit din două elemente: unul formal și celălalt real, adânc înrădăcinat în suflete, pe care le stăpânia cu desăvârșire. Elementul formal era cerut de Stat și datorită lui de fiecare bun cetățean, de fiecare supus credincios și recunoscător al Împăratului ce dă pace și ocrotire, de fiecare «patriot» am zice astăzi: oricine trebuia să aducă în tabără, în piața publică, în cuprinsul luminos al templelor, jertfă zeilor militari, zeilor sprijinitori ai Împărăției, zeilor cari, înainte de a se urca în Olimpul plin de oaspeți al oficialității, avuseră pe pământ fruntea încinsă cu laurul Cesarilor și în sfârșit, -adică mai ales,-zeului care stătea în acea clipă pe Scaunul împărătesc.”
„Pentru taina cuprinsă în ele, pentru jertfa lui Dumnezeu făcut om, prigonit, bătut cu vergi, înțepat cu sulițe, adăpat cu oțet și mort de moartea rușinoasă a crucii tălharilor, pentru făgăduința unui cer de pașnică fericire se răspândise între aceiași coloniști și veterani, chiar din ceasul d'întăiu, creștinismul, venit din aceleași părți ale Asiei apropiate. El mai vorbia sărăcimii, din care mai ales se alcătuiau locuitorii cei noi ai provinciei, prin învățătura dreaptă a egalității oamenilor între sine, ca fii aceluiași Dumnezeu părinte, ca frați meniți să ducă o frățească viață de iubire între sine, prin sfaturile de iertare a greșelilor, pentru care așa de adese ori omul e atât de puțin vinovat și răspunzător, prin pilda vieții comune, în aceiași casă, dacă se poate, la aceiași masă, cu aceiași vistierie, la care ajutase fiecare după mijloacele sale”
(va urma)
