SFÂNTUL VASILE CEL MARE

Vasile din Cezareea Cappadociei, cunoscut sub numele Vasile cel Mare (n. 330, Cezareea, Capadocia - d. 1 ianuarie 379,  Cezareea, Capadocia) a fost un arhiepiscop din secolul al IV-lea, considerat doctor al Bisericii și unul din cei patru doctori răsăriteni ai Bisericii, alături de Grigore de Nazianz («Teologul») și Ioan Gură de Aur.

Sf. Vasile episcopul Cezareii, este unul dintre cei mai importanți părinți ai bisericii ortodoxe și unul dintre cei mai mari teologi creștini. S-a născut în Pont în jurul anului 329 și a murit în Cezarea în ziua de 1 Ianuarie 379.Vasile din Cezareea Cappadociei, cunoscut sub numele VasSf. Vasile episcopul Cezareii, este unul dintre cei mai importanți părinți ai bisericii ortodoxe și unul dintre cei mai mari teologi creștini. S-a născut în Pont în jurul anului 329 și a murit în Cezarea în ziua de 1 Ianuarie 379.

Scrierile sale au o mare importanță teologică și au fost traduse pe tot globul. Sf. Vasile a scris câteva cărți împotriva lui Eunomius și a arianismului în general, în care apără teza Trinității. În "De Spiritu Sancto", Sf. Vasile tratează chestiunea Sfântului Duh și combate anumite mișcări din Macedonia care negau existența Duhului Sfânt. El a scris de asemenea un mare număr de lucrări exegetice despre Psalmi, Isaia și Iov, 24 de predici și a ținut multe discursuri. Alte importante scrieri ale sale sunt: Regulile Monahale, Moralele, Despre Judecata lui Dumnezeu, Despre Religie și 366 de epistole, multe cu caracter dogmatic iar altele apologetice.

Alte importante scrieri sunt Liturghia Sf. Vasile cel Mare și Molitfele Sfântului Vasile cel Mare.

Sf. Vasile este unul dintre "Cei Trei Cappadocieni" (alături de grigore de Nisa și Grigore de Nazianz) fiind totodată și cel mai important dintre ei.

Sf. Vasile este serbat pe data de 1 ianuarie și deasemenea pe 30 ianuarie împreună cu Sf. Ioan Gură de Aur (Chrysostom) și Sf. Grigore (Nazianzus) (Sfinții Trei Ierarhi - sărbătoare hotărâtă în 1081 de către Ioan  patriarhul Constantinopolului în memoria acestor trei mari sfinți și teologi ortodocși).

Vasile

„REVUE HISTORIQUE DU SUD-EST EUROPÉEN” condusă de N. IORGA nr.10-12/ 1925 (II)

BUCUREȘTIUL ANULUI  1857

În cele ce urmează voi prezenta în continuare impresiile socialistului german Ferdinand Lassalle despre orașul București înaintea Unirii Principatelor.

„Imaginați-vă, de exemplu, impresia pe care vă va face străbătând  Giurgiu – București distanță de aproape 10 sau 11 mile germane (1milă germană = aprox. 7500m), fără șosea, fără cele mai mizerabile șosele, în permanență pe câmp,  având de departe un sol fertil și nicio urmă de clădiri, întotdeauna în mijlocul unor drumuri păgâne, în mijlocul acestui teren incert, zboară telegraful de la București la Constantinopol. Acești boieri par să aibă ceva în cap, mai ales la sărbătorile lor strălucitoare, dreptul de a avea iluminat cu gaz.”  „Astfel străzile și trotuarele din București au fost iluminate cu gaz cu consimțământul caimacanului prinț Ghica. În aceste circumstanțe,  nimeni nu se gândea la o cale ferată de la București până la Giurgiu, între București și linia Dunării astfel combinate, în consecință un trafic accesibil, la un  adevărat nivel mondial, un drum de fier înghițind în zece sau cincisprezece  ani traficul orașului, triplând valoarea terenurilor, o cale ferată al cărui traseu străbate  teritorii care nu costă mai nimic și materialele necesare sunt transportate pe Dunăre la Giurgiu, o bună afacere. Despre Cișmigiu, grădina unde am văzut o luminație cu adevărat strălucitoare, unde două orchestre  cântă, una austriacă și alta turcească. Este mult mai frumos decât în grădinile noastre. Pe înserat erau iluminații și focuri de artificii ca la Tivoli (celebră grădină pariziană din sec. XVIII-XIX.) și în care este situată o café-chantant (în care se jucau piese de teatru cu interludii de acrobație și dans). A fost printre altele o parodie după „Robert diavolul” („Robert le diable” operă a compozitorului german  Giacomo Meyerbeer 1791-1864, a cărei premieră a avut loc la Paris Opéra în 1831). Totul este imitat în toate privințele cu o cafenea celebră de pe Champs Elysées (Café-concert du Gant boulevard du Temple), decorul de  grădină și iluminat Warenberg al grădinilor pariziene și nu este o imitație rea. Dar, ce ne-au uimit cel mai mult au fost teatrul și ceea ce se numea aici „la șosea”. Teatrul l-am văzut într-un spectacol românesc. Chiar dacă nu am înțeles limba, nu putem să nu remarcăm excelența, rafinamentul, jocul însuși. Splendoarea și măreția clădirii,  (este vorba de Teatrul Nou inaugurat în 1852, devenit Teatru Național din 1864) este legată de frumusețea nemăsurată  costumelor, care depășește ceea ce scena germană ne oferă, se poate vedea  doar la Opera din Berlin sau la Dresda. Foaierul depășește foaierul din Berlin.” „A doua surpriză a fost mare „la șosea”. Unul din locurile de divertisment ale boierilor, ca și lucrurile excelente care pot avea loc, pe un drum plin de praf situat între două parcuri verzi, într-un grup compact,  o scenă unde bogăția inestimabilă a vehiculelor te obligă să vezi și mai ales să fi văzut.   O adunare de peste patru sute de vehicule, ce vehicule strălucitoare pe interior.  Arnăuții cu straie aurite, costume grecești, servitori în haine roșii cu bărbile până la brâu, și femei, femei, femei! Noutatea și prospețimea toaletelor, trăsăturile nobile care au întotdeauna o tentă gălbuie, făcând ca totul să fie mai interesant și mai nostalgic!”
NOTĂ:

Aceste pagini, traduse (modest de către mine) din scrierile lui Lassalle despre București, au anticipat multe evenimente din viața orașului meu natal astfel:
1857- București primul oraș din lume iluminat cu petrol;
1869- prima cale ferată București -Giurgiu.
Scrierile mai subliniază admirația excesivă lui Lassalle pentru femei, slăbiciune care i-a adus sfârșitul într-un duel  în Elveția anului 1864.

Grădina Cișmigiu în 1856 

Lampagiu 

Negustori ambulanți de petrol lampant

Locomotiva și vagoanele care au circulat pe calea ferată București - Giurgiu

„REVUE HISTORIQUE DU SUD-EST EUROPÉEN” condusă de N. IORGA nr.10-12/ 1925 (I)

BUCUREȘTIUL ANULUI  1857

În cele ce urmează voi prezenta impresiile socialistului german Ferdinand Lassalle despre orașul București înaintea Unirii Principatelor.  Ferdinand Lassalle a fost un om politic german, de origine evreiască,  de orientare socialistă și de asemenea scriitor. S-a născut la Breslau (astăzi Wroclaw Polonia ) și a murit în 1864 în Elveția. El a criticat liberalismul și a elaborat o „lege de bronz a salariilor”. După această lege, numită după aliajul dur și tenace utilizat la turnarea clopotelor bronzul, se spune  că salariul este cel care permite să hrănească muncitorul și familia sa, iar acesta să fie la  valoarea minimă a strictului necesar pentru traiul muncitorului și pentru continuarea producției.

„Ne-am făcut o impresie despre București a doua zi de la sosire, când am străbătut  străzile, adică  ceea ce se numesc aici străzi, o plimbare foarte dură. Eu nu am fost niciodată într-un oraș atât de ciudat, cu un caracter atât de surprinzător.  Încă de la prima vedere ești cuprins de mirare, ești lovit de contrastul flagrant, de nedescris  care se expune  ochiului unui vizitator. Confuzia domnește peste tot aici, fără excepție și fără a fi înțeleasă. Palate, șiruri de palate, o lungă și imensă istorie, construite în diverse stiluri, unele foarte bogate și pline de farmec, cu o arhitectură cu decorație abundentă, toate având mari curți înconjurătoare. Lângă aceste palate, sau în imediata lor apropiere,  grămezi de pietre, lemne, gropi cu moloz etc. În fața acestor palate nu  sunt reale străzi; cum nu există de obicei în București. Adeseori se întâmplă să existe, ca de exemplu în fața hotelului consulului general austriac, un lac mai mult sau mai puțin sec, în funcție de anotimp, cu băltoace de apă, la traversarea cărora îți faci cruce, sau toaleta completă după. Biserici nenumărate, cu domuri impunătoare ce urcă în spațiu.” „La București referitor la străzi nu vei întâlni o concepție de linie dreaptă. Totul este redus cam la o încurcătură de mătase răsucită, de mici pătrate, deschise fiecare unui test de orientare și asistat de firul Ariadnei care le desfide. Prințul Ghica susține un proiect de canalizare. Fiecare oraș din vestul Europei este alcătuit din  părți individuale, fiecare având o anumită fizionomie. Aici sunt fabricile, acolo cartierul financiar, acesta este cartierul aristocratic, acolo sunt străzile unde locuiesc muncitorii precum și periferiile. Această grijă pentru schimbarea condițiilor astfel încât să susțină un anumit aspect obișnuit al orașelor noastre este consecința dezvoltării lor istorice, unei creșteri lente și progresive dea lungul anilor. La București veți  putea găsi, nu are importanță unde, în afara mărețelor palate ale marilor boieri, mizerabile căsuțe dărăpănate, amenințând să se prăbușească, magnifice grădini, situate nu are importanță unde, în spatele palatelor marilor boieri. „În curtea mea poate face manevre un regiment”, o spune fără să exagereze o boieroaică, Doamna Slătineanu. Acest frumos hotel din cărămidă al consulului austriac este înalt de 8 picioare. O altă clădire înaltă este construită din lemn, cu zidărie pictată. Aceste mistere bucureștene mi-au fost explicate de consulul austriac. Am constatat și eu un perete din trestie. Chiria, spunea consulul austriac, era de 483 ducați, un preț enorm. Comerțul angro se desfășura pe strada Lipscani. Magazinele cu catifeaua roșie a mobilierului, cu lămpile numeroase care împrăștiau seara lumini roșiatice, astrale, cu inscripții în franceză și depozite în dezordine și standuri murdare. „Contrast” este cuvântul adesea folosit, în așa fel repetat încât a devenit lipsit de sens. Ceea ce este cu adevărat opus poate fi găsit aici. Am avut momente în care am crezut că mă găsesc la Bagdad.” „Landouri  foarte elegante cu vizitii și lachei în elegante livrele, adesea în culori țipătoare, cu locuitori care se deplasau pe jos, unii în veșminte europene, alți români bogați în jachete împodobite cu blană, o altă parte țărani cu sumane murdare și căciuli de blană neagă. Apoi sunt:  țigani, evrei, arnăuți încă cu fes roșu și grelele broderii de aur de pe scurtele lor (tip geacă), cu jambiere  aurite, pistoale enorme, cuțite lungi la centură cu mânere strălucitoare. Gândiți-vă că aici femeile, poartă în general  toalete elegante de la Paris, susținute de floarea tinereții lor, unele cu o tentă a expresiei fără vigoare, mulțimi de oameni obișnuiți, majoritatea  înveșmântați în alb, mereu pe drum, doamne elegante foarte frumoase, de toate genurile  arătându-și deschis originile romane. Trăsăturile caracteristice ale Bucureștiului sunt : pitorescul mulțimii sălbatice, dezordinea, haosul, acest ansamblu de clădiri, obiecte și persoane. Observând totul din viteza unui vehicul obișnuit aici, rulând pe străzi cu flagrante contraste de culori, forme și alte lucruri, în așa fel plasate unele lângă altele, fără legătură între ele, fără nicio fizionomie, însă întreg ansamblul creează impresia unui caleidoscop.  Am locuit într-un hotel recunoscut nu în ceea ce privește produsele alimentare, dar unde curățenia și cazarea sunt cele mai bune din București, Hôtel de Londres. Este o clădire impunătoare, construită din piatră, cu o fațadă elegantă. Masa „á la carte” este acceptabilă. Pentru alte preferințe există un restaurant bun la Hôtel de France, al cărui proprietar este un francez. Cele mai bune preparate din pește, legume excelente, preparate din paste făinoase, un vin autohton de 40 creițari, vândut de o gazdă musulmană și care poate fi catalogat printre cele mai bune vinuri de Burgundia. Nu cunosc oraș cu excepția Parisului care să se poată compara cu grădinile publice ale Bucureștiului. Mergând în Cișmigiu una din magnificele grădini din mijlocul orașului, având o imensă suprafață, cu peluze, iazuri, sălcii plângătoare, cafenele, un restaurant.  Acesta depășește Germania. În fiecare după amiază, s-a adunat lumea de la mare la mic la sunetele muzicii militare,  astăzi muzică austriacă, mâine românească, apoi turcească. ”


(VA URMA)

ARNĂUT

 

„REVUE HISTORIQUE DU SUD-EST EUROPÉEN” condusă de N. IORGA nr.1-3/ 1929

MOARTEA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ȘI PRESA EUROPEANĂ (1714)

La sfârșitul domniei regelui Ludovic al XIV-lea existau puține ziare europene. La Paris era „bătrâna” „Gazette de France”(„Gazeta  Franței”) fondată în 1631 de către Renaudot, săptămânal în 4 pagini, cu apariții în fiecare vineri (Ziar editat cu sprijinul cardinalului Richelieu de către Théophraste  Renaudot, medic al regelui Ludovic al XIII-lea, devenit apoi cotidian, cu apariții până în 1915); „Mercure Galant” publicație lunară în 12 pagini, editată în Paris de către Daniel Jollet, un amestec de povestiri și noutăți libertine , la care se adaugă o parte politică, scrisori trimise la redacție de câțiva corespondenți în principalele capitale ale Europei. („Mercure Galant a fost fondat în 1672  până în 1724, apoi a apărut sub titlul de „Mercure de France”). La Verdun a apărut lunar, editat de librăria Claude Muguet, un periodic în 12 pagini intitulat „Journal historique sur les matières du temps” („Jurnal istoric asupra tuturor  chestiunilor timpului”), un monitor imparțial al principalelor evenimente din întreaga lume. Merită citată și „Gazette d'Amsterdam” o foaie săptămânală de același format cu „Gazette” de Paris. Prin Viena a ajuns în occident prima știre despre arestarea prințului Valahiei. În „Gazette de France” din 26 mai 1714 se putea citi scrisoarea din Viena datată 5 mai: „Se află din scrisorile din Debrețin Ungaria că Domnul Valahiei a fost arestat împreună cu fii săi, fără să se știe cauza și că un grec din Casa Cantacuzinilor a fost pus în locul său.” (Ștefan Cantacuzino 1714-1716). „Mercure Galant” din Paris menționează la rândul său într- o manieră concisă această știre în nr. său din mai pag.283, suplimentul noutăților: „Aruncarea în închisoare a Gospodarului Valahiei, arestat împreună cu fii săi, fără să se cunoască motivul, a făcut înconjurul lumii” (europene). În nr. său din 9 iunie 1714 „Gazette de France” prezintă următoarea scrisoare despre Valahia:  „Viena 19 mai 1714: Noul gospodar al Valahiei, Cantacuzino a donat o parte din contribuția acestui principat comandanților de la frontieră a Imperiului (Austria) asigurându-i de o bună colaborare. El (Ștefan Cantacuzino) a făcut să fie arestat trezorierul și ginerele predecesorului său, spunând că Stăpânul acestuia a strâns mari bogății la Constantinopol, o parte la Kronstadt (Brașov) în Transilvania, dar cea mai mare parte era în Anglia și în Olanda” Tot în „Gazette de France” din 23 iunie 1714 se spun lucruri inedite despre ex prințul Valahiei: „Veneția 2 iunie 1714: S-a primit de la Constantinopol o știre că acum puține zile în urmă Gospodarul Valahiei a fost arestat împreună cu întreaga sa familie, se zvonește că a fost torturat pentru a-l obliga să declare unde sunt banii săi, pentru că în timpul arestării, nu s-a găsit asupra lui suma presupusă că o avea.” În  „Journal historique sur les matières du temps” din Verdun Claude Muguet ne furnizează în iulie 1714 motivele pentru care Poarta a întemnițat vechiul său vasal: „Nu se cunosc alte crime decât că acesta a strâns mari bogății, în  timpul celor  25 de ani de domnie. Această crimă, în Turcia este de lèse-Majesté (o crimă, o mare trădare, comise împotriva puterii suverane): cei care sunt acuzatori sunt curtezanii care nu au avut parte de favorurile unui prinț avar.” „Toate bunurile celui acuzat au fost confiscate în profitul sultanului: însă se afirmă că acesta a transferat mari sume în Anglia, Olanda și Veneția.” În „Gazette de France” din 4 august 1714 din Viena se comunica:„ După tortură Gospodarul Valahiei, Constantin prizonier la Șapte –Turnuri, pentru a deconspira comorile sale, a mărturisit că soția sa și fii săi aveau fiecare câte 12000 de ducați de aur și bijuterii de mare preț.” Moartea tragică a lui Constantin Brâncoveanu nu trebuie să pară un incident minor într-o istorie zbuciumată din acei ani, mai ales după campania rusească de pe Prut soldată cu eșec. În  „Journal historique sur les matières du temps” din Verdun Claude Muguet în numărul din noiembrie 1714 relatează: „Moartea crudă suferită de Prințul Valahiei și familia sa” „pe 26 august 1714 stilul vechi Constantin Basarab Brâncoveanu Prinț sau Voievod al Valahiei a fost strangulat și decapitat el, cei patru fii și doi gineri; corpurile lor au fost aruncate în Bosfor ; această execuție a fost făcută vis a vis de Palatul Sultanului, se afirmă că Înălțimea sa a văzut de la ferestrele sale acest spectacol. Referitor la văduva și fiicele acestui prinț, ceea ce a mai rămas din această nefericită familie au fost date ca sclave lui Bostangi Pașa  (probabil comandantul gărzilor sultanului și al seraiului) pentru restul zilelor lor.” 

Biserica ortodoxă română  i-a canonizat pe Constantin Brâncoveanu, cei patru fii și pe sfetnicul Ianache, prăznuiți pe data de 16 august a fiecărui an. 

SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI

ALCHIMIA NUMITĂ „PERIOADA IPOTETICĂ” A ISTORIEI METALELOR (VIII)

CEI CINCI MARI ALCHIMIȘTI (IV)

PARACELSUS

Paracelsus  - Auréolus Philippus Théophrastus Paracelse Bombastus  ab Hohenheim s-a născut în 1493 la Einsiedeln aproape de Zurich și a murit în 1541 la Salzburg  a fost un celebru alchimist, medic, fizician, astrolog, teolog și filozof elvețian. Primele noțiuni de medicină, mai ales de chirurgie le-a primit de la tatăl său un medic renumit al timpului. Studiază medicina la Universitatea din Basel și finalizează studiile la Viena în 1510 și doctoratul în medicină la Universitatea din Ferrara în 1516. În această perioadă își schimbă numele din Theophrastus în Paracelsus. Este instruit în magie, alchimie și vrăjitorie de Johannes Trithemius abate al mănăstirii Sf. Iacob din Wurzburg. A călătorit mult în Portugalia, Spania, Italia,Franța, Țările se jos, Saxonia, Tirol, Polonia, Moravia, Transilvania, Ungaria și Suedia. Se pare că a vizitat și Orientul. Pe parcursul vizitelor a tratat bolnavi, a vândut leacuri, a alcătuit horoscoape, a discutat cu bătrâne, cu șarlatani, artiști ambulanți, cu persoane care practicau o medicină empirică, cu vrăjitori etc. De la ei a învățat multe secrete, tratamente miraculoase. Paracelsus a cules toate informațiile, le-a analizat, comparat și observat. Astfel a acumulat cunoștințe bogate pe care nu le-a întâlnit la anticii Galenus (ultimul mare medic al antichității 129-216), a cărui principii le-a combătut, sau Hippocrates (celebru medic al antichității 460 -370 î.Hr.). În 1525 a fost profesor de medicină la Universitatea din Basel. Paracelsus a fost primul care a susținut principiul după care fiecărei boli îi corespunde un medicament specific. „Medicul trebuie să treacă prin examenul Naturii, care e lumea; și tot începutul ei”. Ca practicant alchimist a utilizat pentru prima dată în laborator aparatul de distilare prin antrenare cu vapori de apă, a preparat hidrogenul din oțet și pilitură de fier și eterul etilic din etanol și vitriol. A fost un căutător al pietrei filozofale (Lapis philosophorum în latină, El Iksir în arabă de unde vine cuvântul elixir) care prin atingerea cu alte metale le poate transforma în aur, era un fel de panaceu care vindecă toate bolile și dăruiește oamenilor tinerețea veșnică. Paracelsus a fost un pionier în utilizarea unor produse chimice în medicină. Concepțiile sale urmăreau armonia între microcosmos (om) și Natură (macrocosmos) Potrivit acestei axiome celor șapte planete de pe cer le corespund șapte metale pe pământ și șapte centre (organe principale) în om. Totul este ceresc și sunt strâns legate între ele. (conform tabel) 

Opere complete: „Paracelsi opere omnia medico, chemico, chirurgica, („Paracelsus opere diverse de medicină, chimie, chirurgie”) 3 vol. In folio. Genevae 1648, „Bücher und schiften Paracelsi”-(„Cărți și reglementări ale lui Paracelsus”), 10 vol. in Bâle 1589, Tratate de alchimie: „Archidoxorum libri decem”- („Învățături în zece cărți”), „De preparationibus” - („Despre pregătiri”), „De natura rerum”- („Despre natura lucrurilor”), „De tinctura Physicorum”- („Tincturile fizicii”), „Caelum Philosophorum”- („Cerul filozofilor”), „Thesaurus thesaurorum”- („Comoara comorilor”),  „De mineralibus” – („Despre minerale”).

„L'Art d'Alchimie, par Ph. Th. Paracelse, Allemand. Monarque des Arcanes” („Arta alchimiei” de Ph. TH. Paracelsus, Germanul, Monarhul secretelor.) - Paris aux Press Littéraire de France - 166 rue de Grenelle  - M.CM.L. (1950) După:http:// www.bnf.fr. 

 Paracelse „Le Trésor des Trésors des alchimistes” - (Paracelsus „Comoara comorilor alchimiștilor”)  După:Alb. Poisson „Cinq traités d'alchimie”- Bibliothèque Chacornac - Paris 1890 -

http:// www.bnf.fr. 

ZIUA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI (II)

IMNUL NAȚIONAL AL ROMÂNIEI

La 1 decembrie 1918, Adunarea Națională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegați, în prezența a peste 100.000 de persoane venite din toate colțurile Ardealului și Banatului, a adoptat o Rezoluție care consfințește unirea tuturor românilor din Transilvania și întreg Banatul (cuprins între râurile Mureș, Tisa  și Dunăre) cu România.                                                                                                 Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanțul luptei românilor pentru întregire statală, care vine să încununeze precedentele acțiuni ale fraților din Basarabia (27 martie 1918) și Bucovina (15/28 noiembrie 1918). Poporul român a valorificat conjunctura internațională creată în urma Primului Război Mondial, aflându-se în coaliția învingătoare, cu un imens preț de sânge 880.000 morți, a știut să se afirme în contextul mișcării de eliberare a popoarelor din Europa. Alături de poporul român, care a îndurat multe suferințe și umilințe și a plătit cu multe, multe jertfe, s-au aflat Regele Ferdinand și Regina Maria și o parte a clasei politice românești din Transilvania, Banat și Vechiul Regat.

REGELE FERDINAND

REGINA MARIA

 REGELE ȘI REGINA  PE FRONT ÎN MIJLOCUL SOLDAȚILOR ROMÂNI

INFANTERIȘTII ROMÂNI TRECÂND MUNȚII 

ÎNMORMÂNTAREA UNUI OFIȚER ROMÂN CĂZUT ÎN LUPTĂ

UN PREOT „de armată” OFICIIND O SLUJBĂ PENTRU OSTAȘII CĂZUȚI ÎN LUPTE

Preoții „de armată” au fost preoți mobilizați, care au însoțit trupele românești pe front în războaiele purtate la 1877-78 și 1916-1919. Din 1921 prin „Legea pentru organizarea clerului militar” au apărut preoți militari activi, asimilați gradelor de ofițer, cu toate drepturile aferente, în cadrul Episcopiei Armatei Române, care împlinește 90 de ani de la înființare (1921-2011).

REGINA MARIA ÎN MIJLOCUL SOLDAȚILOR RĂNIȚI

„România este mândră de aliații ei, atât de încrezători în sentimentul nobil de justiție, ea știe că nu va fi părăsită și atunci când va veni ceasul victoriei, aceia pentru care  ea a sângerat atât de mult, nu vor uita că ea a câștigat dreptul de a trăi! Ziua binecuvântată a revenirii la casele noastre aflate sub dominația dușmanului poate fi îndepărtată; nu știu cât de mult sânge, câte lacrimi sunt încă de vărsat, dar știu  acest lucru, că în acea zi binecuvântată, de mare bucurie, când poporul meu va cânta cântece de laudă pentru că este liber, în acea zi, eu, regina lor, îmi voi reaminti cu recunoștință de toți aceia care nu ne-au abandonat pe mine și țara mea în vremuri de durere și suferință.” MARIE 

După:„Roumania yesterday and to-day” by Mrs.Winifred Gordon – London, New York 1918- http://www.archive.org

DESPRE BISERICĂ (II)

HRAMUL BISERICII „SFÂNTA ECATERINA”

ALCHIMIA NUMITĂ „PERIOADA IPOTETICĂ” A ISTORIEI METALELOR (VII)

CEI CINCI MARI ALCHIMIȘTI (III)

RAYMOND LULLE

Ramon Lull în catalană sau Raymundus Lullus în latină s-a născut în 1232/1233 în Palma insula Majorca din arhipelagul Balearelor, loc de confluență între religiile creștină, musulmană și iudaică. A fost un filozof, poet, teolog și misionar având ca principală sarcină atragerea musulmanilor la creștinism. A fost unul dintre creatorii limbii catalanei literare, o limbă neo-latină, pentru a exprima cunoștințe filozofice, științifice și literare. A fost de asemenea un teolog franciscan. Operele sale literare, teologice și filozofice au fost scrise în catalană, arabă și latină. În peregrinările sale a vizitat Spania, Italia, Franța, Austria, a fost în Africa unde a fost condamnat la moarte (Tunis) scăpând de pedeapsă datorită unui savant arab care îi cunoștea lucrările. Primește în 1286 titlul de profesor universitar „magister” la Universitatea din Paris. A participat la conciliul de la Viena din 1311. Nu se cunoaște natura poziției sale față de pedepsirea cavalerilor templieri, pe care îi simpatiza, dar se presupune că dorea o nouă cruciadă și o nouă reformă ecleziastică. O serie din propunerile sale de formare a colegiilor pentru misionari în care să învețe araba, ebraica și limbile orientale au fost acceptate. Cererea sa pentru o nouă cruciadă a fost respinsă. Asupra morții sale există controverse. După unele surse a fost lapidat în Tunisia și a fost adus acasă la Majorca de genovezi, după alte surse a murit ca urmare a unui naufragiu în 1313 sau 1316. Lulle a fost beatificat și considerat sfânt de către biserica romano-catolică în Catalonia. În lucrarea sa „Liber de ascensu et descensu intellectus” („Carte despre ascensiunea și coborârea priceperii sau înțelegerii”) scrisă în latină la Montpellier în 1304 Lulle dezvoltă metoda „scalară” a gândirii. Autorul descrie „scările mistice” care determină „scările cunoașterii” care ar putea urca sau coborî în cazul unor scări largi. Pentru a urca este necesară o cunoaștere sensibilă privită sub cele cinci simțuri -  până la cunoașterea inteligibilă (cunoscută cu ajutorul gândirii logice, limpezi), apoi de la cunoașterea inteligibilă la cunoașterea intelectuală (activitatea minții, a intelectului). Prin mijloacele unui procedeu paralel și simultan celui precedent, se urcă de la particular la general, de la general la universal. Lulle stabilește nouă moduri care, împreună, permit pătrunderea în natura intimă a ființelor și fenomenelor naturale, evoluând gradual prin modalități succesive  astfel:               

Principalele sale opere: „Codicillius seu vade mecum” („Codice, în sens de culegere de documente, sau mergi cu mine”), „Testamentum”-(„Testament”), „Mercuriorum liber”-(„Fără mercur”), „Clavicula”-(„Clavicula”), „Theoria et practica”-(„Teoria și practica”), „Lapidarium”-(„Lapidat”),„Testamentum novissimum”-(„Ultimul testament”).

RAYMUND LULL „First Missionary to the Moslem”(„Primul misionar la musulmani”) by Samuel M. Zwemer - Frank & Wagnalls Company - New York and London -1902; După:http://www.archive.org/

ALBERT LE GRAND

Provine din vechea familie a conților de Bollstaedt, sub numele de Albert de Bollstaedt. S-a născut la 1193 (sau 1206 după alte surse) la Lauingen în Suabia (Swabia)  și a murit la Köln în 1280. A fost un călugăr dominican, filozof, teolog, naturalist, chimist și alchimist german, profesor de renume în secolul al XIII-lea. Dintre elevii săi a fost și Toma de Aquino (Thomas Aquinas sau Thomas of Aquin) călugăr dominican, teolog aparținând tradiției scolastice (sistem filozofic bazat pe dogmele bisericii creștine, pe raționamente abstracte și artificii logice). Albert le Grand a studiat medicina la Veneția și Padova, teologia la Paris și Köln. A fost episcop de Ratisbonne numit de papa Alexandru al IV-lea. Mai târziu a renunțat la această demnitate (avea multe de scris) și s-a retras la mănăstire până la sfârșitul vieții sale. Albert le Grand a fost interesat de alchimie mai ales în lucrarea sa „De mineralibus” („Despre minerale” -1256). Despre metale, el dezvoltă  teoria alchimiștilor a sulfului și mercurului, cu care el împacă cele patru elemente: Pământul, Apa, Aerul și Focul. Fiecare substanță prezentă în univers va fi constituită din una sau mai multe din aceste elemente, ceea ce explică caracterul lor mai mult sau mai puțin volatil, cald, rece, umed sau uscat. Biserica romano-catolică l-a beatificat (trecerea în rândul fericiților bisericii, o treaptă inferioară a sfinților) în anul 1622 și l-a canonizat (trecerea în rândul sfinților) prin papa Pius XI-lea în 1931, papă care l-a proclamat „doctor al Bisericii”. În 1941 a fost proclamat „sfânt patron al savanților creștini”. Principalele sale opere alchimiste: „Libellus de Alchimia”,-(„Cerere de alchimie”) „Concordantia philosophorum de lapide philosophico”,- („Concordanța filozofilor pietrei filozofale”) „Compositum de compositis”,- („Compus din compozit”) „Breve compendium de ortu metallorum”.- („Scurt rezumat al creșterii metalelor”) precum și opere complete: „Beati Alberti, Ratisbonensis episcopi opera omnia”, 21 vol. In folio, Lugduni 1651. – („Fericitul Albert, Operele episcopului de Ratisbonne”)

 

  

ALBERTUS MAGNUS „The verturs of herbes, stones and certayne beastes” („Virtuțiile ierburilor, pietrelor și anumitor fiare sălbatice”)
apărut în Marea Britanie 1604 După:http://www.farlang.com/gemstones/magnus-virtue-stones/

ALCHIMIA NUMITĂ „PERIOADA IPOTETICĂ” A ISTORIEI METALELOR (V)

CEI CINCI MARI ALCHIMIȘTI (I)

Științele actuale sunt pagini misterioase a căror origine se pierde în negura timpurilor, alchimia este mama chimiei, astrologia a precedat astronomia, la baza matematicilor se găsește cabala și geometria calitativă, în principiu istoria se confundă cu mitologia, medicina a fost înfățișată oamenilor de dumnezeu. Nu se cunoaște mai bine o știință decât atunci când se știe istoria ei. Noi profităm de munca predecesorilor noștri, cu ușurință, fără să gândim la câtă muncă fizică și intelectuală a fost cheltuită pentru a ne deschide calea. Mulți și-au sacrificat viața, cheltuit averea, au renunțat la plăceri și onoruri din dragoste pentru știință. Câți au murit martiri afirmând până la ultima suflare adevărul etern! Este Roger Bacon, persecutat întreaga viață de călugări ignoranți, este Hypatia (Hypatia din Alexandria 370-415, matematiciană și filozoafă greacă, considerată prima femeie om de știință din istorie) lapidată de populația Alexandriei, este Averroes (în arabă Muhammad ibn Rushd, 1126-1198, unul dintre cei mai importanți filozofi arabi din evul mediu) aruncat în închisoare, apoi exilat, pentru că a avansat idei contrare Coranului, este Bernard le Trevisan (conte al statelor venețiene, 1406-1490, alchimist) batjocorit și chinuit de părinții săi furioși pe faptul că-și cheltuia averea în cercetări alchimiste, este Denis Zachaire (pseudonimul unui alchimist francez din sec. al XVI-lea, 1510-1556) asasinat de către vărul său pentru că nu a dorit să-i împărtășească secretul pietrei filozofale, este Cardan (Gerolamo Cardan, 1501-1576, matematician, medic și astrolog italian), sărac toată viața și murind  îndurerat, sunt Perrot (1832-1914, arheolog și elenist francez) și Paracelsus (1493-1541, celebru alchimist, medic, fizician elvețian) care și-au sfârșit cariera pe un pat de spital, sunt Bernard Palissy (1510-1589, savant francez, artizan în sticlă, emailuri, olărit etc.) și Borri (alchimist și filozof născut la Milano în secolul al XVII-lea) morți în închisoare. Alchimia a fost o opinie care a luat naştere în fundul templelor lui Isis: preoţii egipteni considerau aurul ca singurul metal perfect, pretinzând că toate celelalte metale trebuie să se transforme în aur pur, cu ajutorul epurărilor şi preparaţiilor adecvate, ei păstrând secretul în templele lor. Mercurul datează din această epocă, se poate admite că, în jurul lui, s-a creat această opinie singulară proclamată de Hermes, unul din primii fondatori ai ştiinţei sau filozofiei hermetique. Din Egipt cu 600 ani î.Hr. ea a trecut în Grecia, s-a transmis arabilor la care ea este desemnată sub numele de alchimie (αλχομεια); prin ei, către secolele al XIII-lea şi al XIV-lea ea penetrează în occident, cu metodele de topire pe care le practicau asupra minereurilor din Asia, deci ei continuă exploatarea după dezmembrarea Imperiului roman. Ştiinţa hermetică a deschis o nouă eră metalurgiei; studiile au fost întreprinse asupra naturii minereurilor şi proprietăţilor mai puţin cunoscute ale metalelor. Cei ce se angajau în acestea erau mânaţi de un motiv foarte puternic, setea de câştig: auri sacra fames. Nimic din ceea ce este în natura omului nu este în sine rău sau vicios: această dorinţă, cu toate pasiunile conţinute în limite juste are legitimitatea sa. Primii practicieni credeau că: dintre metalele pe care le cercetează, cu o fierbinte ardoare, aurul este suprema expresie, creată de mijloacele de schimb şi de bogăţie care îi emancipează. Dorind aurul ei deveneau liberi: înnobilau munca şi creştea descoperirea resorturilor puterii publice. Această ştiinţă a avut de asemenea un dublu ţel, strângerea de bogăţii şi menţinerea sănătăţii corpurilor; căci cei mai fervenţi adepţi cultivau de asemenea medicina. Pasiunea faţă de aur se aliniază unui mare dezinteres şi dragoste umanitară. Pentru a aplica marea operă, trebuia o inimă curată, pasiunea în faţa purificării  precum metalul în creuzet. Din acest bizar ansamblu au ieşit toate cunoştinţele de chimie despre metale şi chimia rămâne până atunci o ştiinţă speculativă, care a părăsit sentinţele greşite ale lui Aristole. Alchimiştii apăruţi în secolele şapte şi opt, cu practici care au permis spiritului uman să observe în ateliere procedee de rutină, pentru a le readuce la o practică raţională. Ei au fost, în accepţia largă şi adevărată a acestor cuvinte , les hommes du metier (oameni de meserie); ei știau să se inspire din experienţa muncitorilor. Neobosita răbdare a acestor oameni, a spus Fourcroy (Antoine François Fourcroy 1755-1809, a fost un chimist și om politic francez deputat al Convenției naționale); experienţele nenumărate care au fost efectuate, legea fericită pe care ei și-au impus să o descrie cu atâta grijă,  nu ne-a dat decât un himeric rezultat, care atrăgea atenţia în a ascunde pe acelea care  le asigură reuşita, au ridicat puţin cu puţin nivelul pe care ştiinţa l-a atins la mijlocul secolului XVII. El s-a mărit prin munca chimiştilor, prin a căror metodă şi dreptate au fost capabili să dispună de arta materialelor depozitate  cu atâtea cheltuieli în toate aceste laboratoare de cercetare a pietrei filozofale! Alchimiştii erau pătrunşi de această doctrină predominantă în filozofia antică, precum că materia este comună tuturor corpurilor; care este un aluat în speţă nedeterminat, care ne face decât să îmbrace diferite forme şi poate prin transmutări succesive şi să la transforme natural în toate. Ei au fost astfel conduşi la concluzia că este posibilă  transmutarea les metaux vils (obişnuite) în metaux precieux . Teoria lor goală se rezuma în această formulă: pentru a face aur, trebuie să recurgi la elementele sale imediate, cum ar fi un alt metal, căci toate metalele se aseamănă între ele şi derivă din acelaşi principiu, etern precum Dumnezeu care a pregătit materia. Această plămadă miraculoasă, încă imperfectă va fi mercurul, o primă bază care se prezintă în stare fluidă, căci este în putere în toate cele. Mercurul a fost sufletul tuturor metalelor.  Dar metalele preţioase sunt fixe şi incoruptibile? Natura guvernează arta (în sens de meșteșug), deci trebuie ca arta să imite şi să studieze. Metalele se formează în sânul pământului, Alma rerum. Noi nu vedem că minereurile numite „mineralisateurs” sulful şi arsenicul, le însoţeşte constant, se contopeşte cu ele? Al doilea element  apropiat metalului prin excelenţă, element  masculin sau activ, al cărui mercur este elementul feminin sau pasiv, va fi sulful, pentru că în spiritul adepţilor, sulful şi arsenicul sunt tot una, nu diferă decât prin culoare; acesta este sulful alb, celălalt sulful roşu.  Arsenicul albeşte argintul; sulful îngălbeneşte aurul, argintul este o primă treaptă pentru a ajunge le aur, acest termen o dată atins de o reacție prelungită, sub influenţa astrelor favorabile, sulful alb devine sulf roşu, iar argintul este schimbat în aur pur, ceea ce se poate conchide prin analogie reacţiile plumbului trecând succesiv din negru în alb, în galben citron şi în final în miniu roşu.  Acest sulf, care fixează mercurul, îl colorează, îl coagulează  şi îl schimbă în aur, nu este sulf, nici arsenic grosier cunoscut ca obişnuit; la fel ca şi mercurul alchimiştilor, nu este argintul viu, văzut de toată lumea. Mercurul pur, mercurul filozofilor, este argintul viu degajat din partea pământească şi apoasă care îl impurifică. Sulful pur, sulful filozofilor, este o substanţă purificată de tot ce era impurităţi, de umiditate şi aer, de toată combustibilitatea externă. Acest sulf care nu există decât în stare de uniune cu mercurul pur, în aur, este un sort de foc intern care umple perfect porii argintului viu şi îl face în consecinţă nealterabil focului extern şi altor agenţi de alterare. Finalizând să se obţină acest mercur şi acest sulf pur, să le unim indisolubil, iată o mare operă, opera operelor, opera maestrului, magisteriu.

Alchimiştii atribuiau mercurului şi sulfului o acţiune suverană şi viitoare, privind cu toate acestea pământul, aerul şi focul, ca prime elemente ale tuturor corpurilor. Ei au luat de asemenea într-o consideraţie importantă calităţile elementare ale lui Aristote: uscăciunea, umiditatea, frigul, căldura care domină de atât de mult timp în ştiinţele naturale. Ei adaugă un al cincilea element chintesenţa (element material din care sunt alcătuite corpurile cerești), care corespunde principiului eteric al filozofiei antice.  Aceste speculații, de care zâmbim astăzi au contribuit la luminarea spiritului uman. În timp ce extravaganţii cercetători şi încă atât de bogaţi în fapte singulare, Geber, maestrul maeştrilor, Arthepius, Morrien, Albert cel Mare, Arnaud de Villeneuve, Raymond Lulle, Bernard Trevisan, Agrippa, Basile Valentin, Morhoff, Becher, Guillaume Davisson, etc. strângeau materiale confuze, pe care ştiinţa le utiliza, apare o altă elită a oamenilor împinşi de dragostea de adevăr, cum ar fi: Libavius, Dormoeus, Gerhard, Cassius, Wedel, OErschall şi mulţi alţii de acest gen, separând faptele utile de teoriile ridicule, experienţele precise de operaţiile mistice, într-un cuvânt vanner l’or (vânturarea aurului), pentru a  la răspândi între informaţiile  grupate în jurul pietrei filozofale. Dacă ei nu erau în întregime degajaţi de seducţiile marii opere, ei cu siguranţă analizau cu abilitate observaţiile alchimiştilor, coordonarea rezultatelor, în deducerea unei prime doctrine asupra proprietăţilor substanţelor metalice şi pentru a imprima un nou avânt cunoştinţelor umane, chimiei, fizicii şi medicinii.  Între timp arabul Geber descoperea acidul azotic, care trebuia să fie un atât de puternic factor în încercările de testare, şi descrie procedeul de  cupelaţie în secolul al IX-lea. Albert la Grand a indicat compoziţia cinabrului, iar Basile Valentin a făcut cunoscut antimoniul, privit de Discoride ca o varietate de plumb. Eck de Sulzbach a constatat (1489) creşterea  greutăţii metalelor prin calcinare. Biringuccio în Italia a expus metoda inquartation (1565). (metoda „sfertuirii”, prin care se aliază aurul la ¼ din greutate cu argintul, pentru a reduce finețea și a permite acizilor de a ataca și elimina toate metalele cu excepția aurului)   

„PRÉCIS DE LA VIE” scrisă de Joseph François Borri; ediția din 1786 

După: http:// www.bnf.fr.

ALCHIMIA NUMITĂ „PERIOADA IPOTETICĂ” A ISTORIEI METALELOR (IV)

LABORATOARELE ALCHIMIȘTILOR EGIPTENI
Continui cu alte detalii legate de metale și modul cum au fost tratate acestea de către alchimiști. În ce locuri și prin ce procedee se preparau în Egipt metalele și substanțele strălucitoare, pietre prețioase artificiale și vitrificate? Noi nu știm încă cu exactitate. Agatharchide (istoric și geograf grec din secolul II-lea d. Hr.) ne învață de unde se extrag metalele și tratarea lor în locul de extracție, dar nu descrie procedeele chimice propriu zise.  Acestea păreau a fi exercitate în general în vecinătatea sanctuarelor lui Ptah (zeu egiptean patron al meșteșugurilor) și Serapis. (zeu egiptean recunoscut și de greci cu proprietăți legate mai ales de puteri vindecătoare) Cei ce se ocupau de transmutație erau aceiași cu cei care preparau medicamentele. Asocierea acestor diverse cunoștințe arăta un sistem general de teorii. Astăzi (sec. al XIX-lea) aceiași savanți cultivă chimia minerală, știința metalelor și a sticlei, chimia organică, știința  tămăduirii și a tincturilor. În Egiptul antic, procedeele chimice de toate felurile erau executate la fel de bine pentru tratamente medicale, însoțite de formule religioase, rugăciuni și formule magice recitate sau cântate, presupuse ca fiind esențiale în vindecarea diferitelor maladii. Numai preoții puteau să îndeplinească cele două tipuri de ceremonii, practice și religioase. Autorii din secolul XIX-lea afirmau că nu au fost găsite urmele unor vechi laboratoare consacrate fabricării metalelor, sticlelor și pietrelor prețioase. Ei arată că există o observație a cunoscutului egiptolog francez Maspero. Descoperirea a fost făcută la Drongah, la o jumătate de oră de mers la SSV (SUD SUD VEST) de Siout, (oraș egiptean aproape de malul de vest al Nilului, unde sunt numeroase peșteri și morminte ale vechilor locuitori) la poalele  unui munte, într-un cimitir musulman, stabilit în mijlocul unuia dintre cartierele o veche necropolă. Într-o prospectare pentru descoperirea de aur, urmărind să se ajungă în interiorul unei roci, s-a căzut într-un fel de puț astupat de o alunecare de teren; s-a descoperit în fund, la o adâncime de 12-13 m, o cameră funerară aparținând unui mormânt deja vandalizat. Acolo s-a pătruns într-o cameră care a servit ca laborator, cu pereții afumați. Acolo s-au găsit următoarele obiecte: un cuptor de bronz; o ușă de bronz de 0,35 m înălțime, provenind de la un cuptor mai mare, aproximativ 50 de vase de bronz prevăzute cu un jgheab de scurgere deschis, fiecare într-un fel de trunchi de con, de asemenea din bronz, al cărui orificiu superior era mai larg. Acest con amintește de băile noastre de nisip; însă întrebuințarea vaselor este necunoscută. Erau de asemenea mai multe cuve de alabastru (ghips alb microganular, cu aspect de marmură); un vas rotund, provenit din vechil imperiu, din diorit sau jasp verde; linguri din alabastru, obiecte din aur cu titlu scăzut cântărind 96 dirheme (dirham sau dirhem unități monetare sau de masă, în Egiptul sec XIX-lea 1 dirham este echivalentul a 3,088g.), compuse din bucăți având aparența unei benzi cu foi late rulate; ca și o mască de mumie, falsă și îndoită. Aceste obiecte din aur ofereau aspectul unor bucăți îndoite, pregătite pentru turnare.  Totul pare să constituie un atelier din secolele VI-lea sau VII-lea din era noastră, care aparținea unui fals făuritor de monede sau  unui alchimist: poate puțin din fiecare. Într-un colț al camerei, s-a găsit un pământ gras și negricios utilizat se pare după cum spuneau asistenții egipteni ai arheologilor francezi pentru albirea cuprului: în alți termeni, ei îl priveau ca pe o pudră de protecție, susceptibilă de a schimba cuprul în argint. Se poate vedea că această prejudecată locală că tradiția secretă a alchimiei nu este încă pierdută în Egiptul modern. (sec al XIX-lea)

După: http:// www.bnf.fr. - G. MASPERO „L'Archéologie Égiptienne” - 
A. Quantin  Éditeur  -Paris 1887.

 OGLINDĂ EGIPTEANĂ DIN BRONZ AURIT  CU MÂNER DE ABANOS
După: G.  Maspero -  „L'Archéologie Égiptienne”

ALCHIMIA NUMITĂ „PERIOADA IPOTETICĂ” A ISTORIEI METALELOR (III)

AIRAIN ȘI CUPRU

După chesbet și mafek, lista metalelor egiptene continuă cu un  metal adevărat, chomt, nume tradus de Lepesius prin cupru, bronz, airain, care se recunoaște prin culoarea roșie pe monumente. Champollion traducea același cuvânt prin fier. Această confuzie între airain și fier este veche. Deja cuvântul latin aes, airain răspunde cuvântului sanscrit ayas, care înseamnă fier. Aici egiptenii înțelegeau sub această denumire un metal pur, cuprul și aliajele sale, obținute mai ușor decât prin tratamentele metalurgice asupra minereurilor. Cuprul pur, este întâlnit cu raritate, cu toate că există în stare nativă: de exemplu, în depozitele din lacul Superior în America; el poate fi redus din anumite minereuri în stare pură. El se pretează rău la topire. (spun autorii din secolul al XIX-lea) În cele mai multe dintre cazuri, reducerea se operează mai ușor asupra amestecurilor care includ cupru și staniu (bronzuri), uneori plumb (molybdochalque al anticilor) și zinc (orichalque, alame), în diverse proporții relative. De aici rezultă aliaje mai fuzibile , cu proprietăți particulare, care constituie în special airain al anticilor, bronzul epocii moderne. Chomt este reprezentat pe monumentele egiptene în plăci groase, paralelipipede turnate (cărămizi) și în fragmente brute, nepurificate de topire. Muzeele includ oglinzi de bronz, încuietori,clești, linguri, cuie,  cuțite, pumnale, topoare și alte obiecte din bronz. Vauquelin (Louis Nicolas Vauquelin 1763-1829, farmacist și chimist francez, descoperitorul elementelor crom și beriliu care a fost izolat de germanul Friederich Woller) a analizat probe din aceste obiecte, semnalând proporția de 1/7 staniu din compoziția aliajului. Pierre Eugène Marcellin Berthelot (1827-1907 chimist, eseist, istoric de știință și om politic) a analizat compoziția a câteva oglinzi de bronz afirmând că bronzurile cele mai perfecte pentru aceste obiecte conține 1/10 staniu. Aici se adaugă orichalque, cuvânt care la vechii greci desemna toate aliajele metalice galbene care aminteau de aur prin strălucirea lor. Această denumire a fost utilizată de Hesiod, iar Platon  îl denumește metal prețios, devenit mistic pentru Aristot, iar după Pliniu cel Bătrân nu era recunoscut în natură. Acest nume se regăsește în timpul imperiului roman și în tratatele alchimiștilor greci pentru a denumi alama, aliaj din care se confecționau talgerele sau chimvalele, (vechi instrumente muzicale care constau  din două talgere care se loveau una de alta) precum și alte obiecte. Această denumire aproape de secolul al XIX-lea este modificată în „fil d'archal” (sârmă de aramă) după Rossignol („Les métaux dans l'antiquité” – Paris 1863): de la aurichalcum, archalcum și apoi archal. Numeroasele aliaje care se fabricau din cupru, ușurința cu care se puteau varia: duritatea, tenacitatea, culoarea, erau premize serioase să se nască speranța transformării cuprului în aur. De aici s-au născut rețetele de obținere a unui bronz de culoarea aurului înscrise în papirusurile din Leiden și în alte manuscrise. Se povestește că în tezaurul regilor Persiei se găsea un aliaj asemănător aurului, pe care niciun procedeu de analiză, în afară de miros, nu a permis să fie deosebit de aur. Mirosul propriu al acestor aliaje, asemănător metalelor primitive, a frapat pe cei care le prelucrau. Metalurgii acelor timpuri credeau că nu mai este mult de făcut, modificând una sau două proprietăți pentru a obține o transmutație completă și fabricarea artificială a aurului și argintului.

FIERUL

După chomt, este numit men, mai târziu tehset, aceasta din urmă denumire tradusă de Lepsius în fier. A fost o oarecare incertitudine legată de această interpretare, numele de fier nu apărea pe monumente, referitor la figurile obiectelor care păreau că sunt din acest metal. Fierul este rar și relativ modern în mormintele egiptene. Picturile din timpul vechiului imperiu ne furnizează de exemplu arme pictate în albastru, față de roșu sau brun clar pentru airain. La început, se limitau la acoperirea căștilor și a platoșelor din piele cu lame și inele de fier; ceea ce arată raritatea fierului. Nu este nimic surprinzător. Se știe că prepararea fierului, topirea și prelucrarea sa sunt mult mai dificile decât la alte metale. A fost cunoscut mai întâi sub formă de fier meteoritic. Epoca fierului urmează după altele în operele poeților. Utilizarea fierului a fost descoperită după aceea a altor metale, spunea Isidor din Sevilla (episcop hispanic care a trăit între 560- 636, a scris cărți de mare erudiție cu caracter general precum: „Etymologiarum Libri Viginti” «„20 de cărți de etimologie”» sau „De natura rerum” «„Despre natura lucrurilor”»).  Se cunoștea airain înaintea fierului afirma Lucrețiu în partea a V-a a lucrării „De rerum natura”. Massgeții (popor scitic care au trăit la est de marea Caspică în Turkestanul de astăzi, învingătorii regelui persan Cyrus al II-lea cel Mare 559-529 î.Hr.) nu cunoșteau fierul după cum spunea Herodot; nici mexicanii, nici peruanii nu au cunoscut fierul înaintea sosirii spaniolilor. Gaston Maspero (cunoscut egiptolog francez, specialist în limbile orientale 1846-1916) afirma că există indici despre utilizarea uneltelor de fier la construcția piramidelor și că el însuși a găsit fier metalic în zidăria (blocurile de piatră) ale acestor edificii.

PLUMBUL

Taht sau plumb, cel mai obișnuit dintre toate, termină lista metalelor figurate de către egipteni. Sub acest nume se găsește nu numai plumbul pur ci și aliajele sale. Alchimiștii greci arată că plumbul este generatorul altor metale, la care el contribuia la producerea lor, prin intermediul unuia din derivatele sale, numit magnezie de către autori, la trei alte corpuri metalice din aceiași generație, este vorba de cupru, staniu și fier. Cu plumb se fabrica de asemenea argintul. Această idee a fost considerată foarte naturală metalurgiștilor de odinioară care extrăgeau argintul din plumb argentifer prin cupelație.

STANIUL

Staniul în mod ciudat nu figurează în lista lui Lepsius, cu toate că se găsea în bronzul vechilor egipteni. Poate pentru că nu știau să-l prepare în stare pură decât mult mai târziu, în epoca greco-romană. El era însă în uz curent în timpul alchimiștilor, cum mărturiseau rețetele din papirusurile din Leiden. Era una din materiile fundamentale utilizate pentru a pretinde fabricarea, sau transmutația argintului, după cum se subliniază în aceste papirusuri și în alte manuscrise. Se convine utilizarea termenului antic de cassiteros (din grecescul κασσιτερος- staniu), cuvânt al cărui sens s-a schimbat, precum cel de airain în cursul veacurilor. Homer spunea că cassiteros a fost un aliaj de argint și plumb, aliaj cere se produce cu ușurință în timpul tratamentului minereurilor de plumb. Mai târziu, același nume a fost aplicat staniului și aliajelor pe bază de plumb. Numele ebraic de bedil semnifica atât staniu, cât și plumb și cu certitudine aliajelor acestor elemente. După Pliniu cel Bătrân staniul se numea ca un sort de plumb alb argintiu, față de plumbul negru de fapt plumbul propriu zis. Strălucirea, rezistența la apă și aer, proprietățile sale intermediare între argint și plumb, sunt circumstanțe care ne explică de ce alchimiștii au luat adeseori ca punct de plecare staniul, în procedeele lor de transmutație. Una din proprietățile speciale ale staniului este „strigătul” sau „zgomotul” care se aude când el este îndoit. Geber (Abu Musa Jabir ibn Hayyăn cunoscut sub numele latinizat de Geber 721-815 chimist și alchimist, astronom și astrolog, filozof, fizician, farmacist, medic etc.) insistă pe aceasta, iar alchimiștii greci vorbesc deja despre asta. Aliajele staniului, cum ar fi bronzurile, orichalque (aliaje de cupru) și claudianon (aliaje de plumb), au jucat odinioară un mare rol. Se poate remarca că aliajele din antichitate poartă aceleași nume ca și metalele însele. Astrul asociat staniului la origine nu a fost planeta Jupiter, care a fost asociată mai târziu ci planeta Mercur.

MERCURUL

Mercurul care a jucat un mare rol la alchimiști, a fost ignorat de egipteni. Însă a fost cunoscut de greci și romani. Se distingea mercur nativ și mercur preparat printr-o distilare veritabilă descrisă de Discoride. (Pedanius Discorides 40-90, a fost un fizician, farmacolog și botanist grec) Lichiditatea sa nu se modifică la rece, mobilitatea sa extremă, care-l face precum ar fi viu, acțiunea sa asupra metalelor, proprietățile sale corozive și otrăvitoare sunt rezumate de către Pliniu cel Bătrân în două cuvinte: „liquor aeternus” (lichid etern), „venenum rerum omnium” (otravă pentru toate lucrurile). Numele său vulgar este argint viu, cum s-ar spune argint lichid. Metalul nu a luat numele și semnul lui Mercur decât în evul mediu. În papirusurile din Leiden descoperite la Teba în Egipt, numele de mercur se găsește asociat diverselor rețete alchimiste.

LUCRARE DESPRE ALCHIMIȘTII GRECI  APARȚINÂND LUI M. BERTHELOT -
PARIS 1887