marți, 28 septembrie 2010

BUCUREŞTIUL ANILOR '50-60

Aceste prime construcţii de blocuri au fost realizate pe terenuri virane, fără demolări costisitoare, distrugerea oraşului vechi şi drame umane. Acestea au urmat după anii '70-80.

SPITALUL BRÂNCOVENESC ŞI HALA UNIRII NU MAI EXISTĂ ASTĂZI



STADIONUL 23 AUGUST CONSTRUIT ÎN ANII 1952-53, AFLAT ASTĂZI ÎN PLINĂ MODERNIZARE

CARTIERUL VIILOR (ASTĂZI PIAŢA EROII REVOLUŢIEI)

CARTIERUL FERENTARI CONSTRUIT PRIN ANII 1953-55

CUM SE CIRCULA ÎN BUCUREŞTI ÎN CUMPLITA IARNĂ 1953-1954

sâmbătă, 25 septembrie 2010

CEL MAI VECHI CLOPOT DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ DIN1388


Construită în mijlocul pădurilor, pe dealurile înalte ale regiunii Argeş, în apropierea râului de munte Cotmeana, mănăstirea are însă o istorie fabuloasă, de necuprins în coperţile unor cărţi.
Ctitoria lui Mircea cel Bătrân
Prima atestare documentară a Cotmenei datează din 20 mai 1388, din timpul lui Mircea cel Bătrân, care printr-un hrisov anunţa existenţa acestui sfânt lăcaş odată cu ridicarea Coziei. Se presupune însă că mănăstirea este mult mai veche, dacă nu cumva cea mai veche mânăstire din Ţara Romanescă, mulţi cercetători susţinând că este chiar o ctitorie a lui Vladislav-Vlaicu. Vechimea mănăstirii este împinsă de către unii cercetători până la sfârşitul secolului 13, data de 1292 fiind avansată pe baza trăsăturilor arhitectonice ale mănăstirii. Însuşi termenul Cotmeana provine, pare-se, de la hoardele cumane care au trecut prin aceste locuri. Construită în prima sa formă de Radu I, biserica a devenit una dintre ctitoriile de seamă ale voievodului Mircea cel Bătrân. Odată cu ridicarea mănăstirii Cozia, Cotmeana a apus din strălucire, devenind, timp de secole, metoc al celebrei mânăstiri de pe valea Oltului.
Cel mai vechi clopot
În patrimoniul mănăstirii se află cel mai vechi clopot din Ţara Românească, dăruit de jupânul Dragomir în anul 1385, care are o istorie extrem de tumultuoasă. În primul război mondial, între 1916-1918, aliaţii germano-maghiari au strâns şi au topit mai toate clopotele din Ţara Românească. Istoricul Drăghicescu, care rămăsese la Bucureşti în timpul ocupaţiei germane, după disperate insistenţe, a obţinut favoarea: doar unul. Cu inima sfâşiată de durere, Drăghicescu a ales clopotul cel mai vechi. Pronia divină a făcut că în 1919 armatele române să descopere la Budapesta o parte din clopotele româneşti donate de Basarabi şi Brâncoveni, care nu fuseseră încă topite, în fabricile de armament ungureşti. După mai mult de 600 de ani, sunetul clopotului este şi astăzi o frumuseţe, dar şi un simbol, o pagină de istorie, de rezistenţă împotrivă păgânilor de orice fel.
După: http://www.crestinortodox.ro/biserici-mânăstiri/mitropolia-munteniei-dobrogei/cotmeana-bătrâna-doamnă-mânăstirilor-valahe-68117.html

CLOPOTE (V)

Clopotele sunt parte integrantă a cultul creştin, încă din cele mai vechi timpuri. Alături de toaca de lemn, cu diversele ei forme, în cultele creştine clopotele se mai întrebuinţează, ca instrument de înştiinţare a începutului slujbelor sau de marcare a unor momente importante din cadrul lor. Clopotele bisericii dau timpului o măsură liturgică, umplându-l de rost. Tragerea clopotelor face pe om să iasă din rânduiala cotidiană, într-o realitate mai presus de aceea care cade sub simţuri. În rugăciunile din "Canonul pentru binecuvântarea clopotelor", găsim scris: "Toţi cei care pot auzi glasul lor în zi şi în noapte, să se împărtăşească de sfinţenia sfinţilor." Trasul clopotelor este o practică străveche a Bisericii Ortodoxe, prin aceasta urmărindu-se atât chemarea credincioşilor la slujbele dumnezeieşti, cât şi exprimarea bucuriei triumfătoare a Bisericii şi a slujbelor sale dumnezeieşti. Clopotele au fost folosite încă din cele mai vechi timpuri, atât pentru a anunţa bucuria şi rugăciunea, cât şi necazul şi primejdia. Cuvântul "clopot" este de provenienţă slavă, trăgându-se din cuvântul "klopotu". Definiţia fizică a acestora este una simplă: obiecte metalice în formă de pară, deschise în partea inferioară şi prevăzute în interior cu o limbă mobilă, care, lovindu-se de pereţii acestora, produce sunete melodioase prelungi. Părintele Arsenie Papacioc, vrednic purtător al dreptei credinţe, aminteşte creştinilor rostul uitat al clopotelor: "Trebuie să aducem la cunoştinţa oamenilor învăţătura creştină. N-a auzit nimeni bătaia clopotelor? Clopotele nu bat niciodată pentru amuzament. Ci bat pentru ceva de natură sufletească, care ne atrage atenţia: Cheamă viii, plânge morţii, împrăştie viforele! Împrăştie dracii şi trăsnetele." Inscripţiile întâlnite pe vechile clopote creştine reamintesc rostul lor ocrotitor, de mântuire şi vestire, adeverind cuvintele Scripturii, care zic: "În tot pământul a ieşit vestirea lor." Misiunea acestora se rezumă în cuvintele întâlnite adeseori pe exteriorul lor: "Pe vii îi chem, pe morţi îi plâng, fulgerele frâng." Pe ele se mai întâlnesc însă şi alte cuvinte, precum: "Laud pe Dumnezeu cel adevărat, chem mulţimea, adun clerul. Îi plâng pe morţi, alung fulgerele, înfrumuseţez sărbătorile." Clopotele sunt adesea decorate cu motive vegetale, geometrice, scene şi inscripţii. Spre deosebire de toacă, clopotele au intrat mai târziu în întrebuinţarea liturgică a Bisericii lui Hristos, mai întâi în Apus, apoi în Răsărit. În Apus ele au fost introduse prin secolul al VI-lea, pe când în Răsărit, clopotele apăr abia prin secolul al IX-lea, deşi prezenţa lor izolată există încă din înainte. După tradiţie, inventatorul clopotului (de fapt cel care le-a introdus în Biserică, ca obiecte de cult) este socotit Paulin de Nola din Campania (353-431), la sfârşitul secolului al IV-lea, de unde se trage şi denumirea apuseană de "campane" dată clopotelor. Paulin de Nola ar fi văzut într-un vis un câmp de flori de unde venea un sunet plăcut. Când s-a trezit, acesta a ordonat turnarea în topitorie a unor clopote, cu forma de cupă de floare (narcisă). În nici o operă de-a sa nu sunt menţionate însă clopotele. Prima menţionare este cea din secolul al VII-lea, când Papa Savinian, succesor al Sfântului Grigorie cel Mare - Dialogul, reuşeşte să dea importanţă clopotului, în viaţa de cult. În Biserica de Răsărit, primele două clopote au fost trimise în dar împăratului bizantin Mihail al III-lea (842-867), în anul 852, de către Ursus Patricianus, doge al Veneţiei. Aceste două clopote au fost suspendate mai apoi, într-un turn de lângă Catedrala Sfânta Sofia - Constantinopol. Generalizarea lor în tot răsăritul creştin s-a desăvârşit abia în secolul al XII-lea. După cucerirea măreţei cetăţi Constantinopol, de către turci, clopotele au fost interzise de noii stăpânitori, ceea ce a făcut ca în multe părţi, să se revină la smerita toacă de lemn. Clopotele se întrebuinţează în toate bisericile creştine. Ele sunt numeroase în lăcaşurile de cult din Biserica Rusă, unde există adevărate game de clopot, sunate după o tehnică asemănătoare cântatului din orgă. În arta creştină, clopotele au ajuns la un apogeu în secolul al XV-lea, în Germania, Rusia, Polonia. În Rusia, Ucraina şi Belarus, expoziţiile ortodoxe de clopote sunt din ce în ce mai dese. În Moscova se organizează în fiecare lună două-trei expoziţii. Ele sunt organizate fie de Patriarhie, fie de Episcopii, fie de firme comerciale care colaborează cu Biserica Ortodoxă Rusă şi au binecuvântarea Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii. În turnul clopotniţă, numit "Ivan cel Mare" din Moscova, se găseşte clopotul numit "Clopotul fiecărei zile", având o greutate de 16, 5 tone. Alături de acesta se află un altul, de 32,5 tone. Cel mai mare clopot, cunoscut sub numele de "Adormirea Maicii Domnului", cântăreşte în jur de 65,5 tone. Cel mai mare clopot din Rusia şi din întreagă lume este "Clopotul Ţarului" sau "Clopotul Împărătesei", păstrat în Kremlin. Acesta se află pe un piedestal la baza turnului clopotniţei "Ivan cel Mare". Dimensiunile şi arta acestuia sunt încă negalate în lume. Acesta a fost turnat de meşterii ruşi Ivan şi Mihail Matorin, între anii 1733-1735. Materialul folosit la construirea acestuia a provenit dintr-un clopot uriaş mai vechi, distrus de un incendiu. Clopotul cel vechi cântarea 130,5 tone a fost topit de maestrul Alexandru Grigoriev, anul 1654. Greutăţii iniţiale s-au adăugat alte tone, ajungându-se, cele din urmă, la 218 tone. Diametrul acestuia este de 6,60 metri. Acest clopot nu a sunat niciodată, el fiind grav deteriorat într-un incendiu din anul 1737. Fiind suspendat pe de lemn, el s-a prăbuşit. După incendiu, clopotul a rămas in matriţă pentru mai bine de un secol. Partea din acesta cântăreşte 11 tone. În anul 1836, acesta a fost ridicat aşezat pe un postament din piatră , proiectat de arhitectul Montferrand, cel ce a zidit catedrala sfântul Isaac, din Sankt-Petersburg.
Dintre catedralele cu dom, Catedrala Sfântul Isaac este a patra din lume, după Sfântul Petru din Roma, Sfântul Pavel din Londra si Sfânta Maria del Fiore din Florenţa. Catedrala adăposteşte mormintele familiei imperiale ale ţarilor Romanov.
După:
-http://www.crestinortodox.ro/diverse/clopotele-cultul-crestin;
-"Колокола -История и современность" -Издательство "Наука"- Москва/1985-("Clopote -Istorie şi contemporanietate");
-http://clopotarul.blogspot.com.


Clopotul Ţar

luni, 20 septembrie 2010

CLOPOTE (IV)

PAULIN DE NOLA Meropius Pontius Anicius Paulinus s-a născut în jurul anului 353, la Bordeaux, dintr-o bogată familie senatorială romană. A fost elevul şi prietenul retorului şi poetului Ausoniu. A fost senator, apoi consul şi guvernator al Campaniei în 379. Cât timp a fost guvernator, Paulin va sta mai mult la Nola decât în capitala Campaniei. La Nola se află mormântul Sf. Felix. Plictisit de viaţa lumii, Paulin revine în patrie, unde se căsătoreşte cu o evlavioasă spaniolă: Terasia. Îşi vinde marea parte de averii şi apoi împarte banii săracilor. Se botează în 389-390. Se retrage întâi la locul de naştere al soţiei sale, în Spania, unde rămâne patru ani. Au împreună un copil, însă îl vor pierde printr-o moarte prematură. Moartea în condiţii necunoscute a unui frate al său, i-a adus acuzaţia de fratricid. Paulin e sigur că numai Sf. Felix l-a ajutat să scape din urzeală. În 394 e făcut preot de episcopul Barcelonei. În 395 pleacă cu soţia sa în Italia şi se stabileşte la Nola, unde au dus o viaţă de ascetism şi s-au devotat în întregime operelor de binefacere. În 403 ridică o nouă Biserică pe mormântul Sf. Felix. În 409 a fost ales episcop de Nola. Moare în anul 431. Opera sa constă din 51 scrisori redactate între 394-413. Paulin a corespondat cu mari scriitori ai vremii: Ambrozie, Augustin, Ieronim, Sulpiciu Sever, Eucher, Niceta de Remesiana.
UTILIZAREA CLOPOŢEILOR DE MÂNĂ ÎN SEC.V ŞI VI
Povestirile despre sfinţi şi reprezentările prin imagini au arătat clopoţei sau sonerii ca un instrument utilizat de misionari fie pentru chemarea fidelilor la instruire şi rugă, fie pentru alungarea demonilor, fie pentru blestemul şefilor civili şi militari opuşi evanghelizării supuşilor lor. În creştinismul celtic al secolului V-lea trebuie să căutăm cele mai vechi instrumente de acest gen. Aproape în toate ţările evanghelizate sau vizitate de sfinţii bretoni sau scoţieni au păstrat câteva exemplare de clopoţei portativi, cu înălţimea de 15,20 sau 30 centimetrii, care este ataşat de veneraţia seculară a credincioşilor. După Cartea d’Armagh, sfântul Patriciu († către 461) va transporta dincolo de Shannon, între alte obiecte de cult, vreo cincizeci de clopote. Într-o altă circumstanţă, Patrice a dat lui Fiacc, unul dintre asociaţii săi în apostolat în Irlanda şi primul episcop de Slebte, un clopoţel şi un toiag pastoral.
S-a pus în mormântul sfântului Patriciu instrumentul pe care l-a purtat în misiunile sale; acest clopot a fost regăsit în 552, a fost conservat ca o relicvă iar astăzi se poate vedea la muzeul din Dublin. El este cunoscut sub numele de “clopotul testamentului”; Clog-an-edachta; Dr. Reeves expune astfel circumstanţele în care acest clopot a fost salvat ditr-un incendiu din secolul XI-lea. În anul 1020, Armagh a fost ars, însă în 1074 clopotniţa bisericii (cloictheach) a fost distrusă împreună cu clopotele sale. Trei obiecte au scăpat devastării universale: bastonul (toiagul) pastoral, evangheliile şi clopotul sfântului Patriciu. Acest din urmă este astfel numit pentru că se presupune că a fost personal utilizat de sfântul Apôtre şi după moartea sa biserica i-a acordat o pioasă grijă. Patrice distribuia clopote predicatorilor prin grija sa; se spune că el a donat cincizeci bisericilor dintr-o singură provincie Connaught.
După vechea credinţă trei obiecte au fost plasate în mormântul apostolului. Unul din poemele irlandeze rămase în manuscris atribuite sfântului Colombkill este dedicat clopotului numit Clogan-udhachta. Dr. Reeves a făcut o descriere preţiosului clopot: „el are o formă de dreptunghi, se compune din două plăci de fier bombate în exterior pe înălţime, legate împreună prin nituri de fier cu cap larg, unghiurile sunt rotunjite. Una din plăci formează faţa anterioară, se rabate pe altă placă mai mică, la aproximativ o treime pe înălţime. Pentru consolidarea sudurii niturilor se toarnă bronz pe toată suprafaţa, ceea ce face metalul mai rezistent şi mai sonor; interiorul a fost egal acoperit cu bronz dar de o manieră mai neregulată; această acoperire, se pare, a fost realizată prin cufundarea fierului întru-un vas unde componenta metalică era topită. Un procedeu identic era practicat în timpurile din urmă (începutul sec. XX). Mânerul clopotului din fier a fost introdus în interior prin mijlocirea unor găuri străpunse la vârf, acoperite cu bronz topit, limba clopotului din fier este de fabricaţie mai recentă. Cu trecerea secolelor clopotul a suferit câteva deteriorări datorită coroziunii metalului, în secolul XI-lea, s-a judecat că ar fi mai bine să fie închis într-o cutie. Acest clopot, monument preţios a epocilor vechi, nu a fost singurul care a fost regăsit în ţările celtice; s-au semnalat multe alte di secolele V şiVI. Acestea sunt Black Bell of saint Patrick, un altul conservat în muzeul din Dublin şi care este foarte asemănător cu cel din testamentul descris de Dr. Reeves; Bell of Clogher mult timp conservat la Donaghmore, dat de sfântul patriciu lui Carthan, episcop de Clogher, el poartă numele Patrici gravat la o dată mai apropiată de noi; clopotul din Monaghan însă Dr. Reeves declară că nu-i poate reconstitui originea; clopotul lui saint Berach, abate şi episcop în irlanda sec.VI-lea, se spune că sfântul a primit acest clopot din mâinile unui fabricant numit Daguerre etc. lista este lungă dar menţionăm acele instrumente legate de vieţile sfinţilor care au jucat un rol în organizarea creştină a Irlandei; Scoţiei şi Ţării Galilor; va trebui să amintim numele sfinţilor David, Cadoc, Gildas, Tellianus, Aidan saau Medoc etc. cităm numele fondatorilor de mânăstiri în aceste regiuni, precum sfântul Colomba, sfântul Fillan, va trebui să urmeze în Armorique sfinţii Pol de Leon, Leonor, Gildas etc. S-a păstrat în prezent la Weespool (Ţara Galilor), Powys land Museum, clopotul celtic din Llangystenyn, se pare di sec. IV-lea. Acete monumente fac credibilă legenda sfântului Fortchernus (†490), fiul unui prinţ irlandez, dat ca patron al turnătorilor de clopote, la fel legenda sfântului Lughaidh (†590) patron al bisericii din Lismor în Scoţia, în care se referă la fabricarea unui clopot. Clopotele de acest gen existau si în alte regiuni ale bisericii occidentale. În Germania, cea mai cunoscută este Saufang descoperit la colonia în 613. M. Ramboux, conservator al muzeului din Colonia , i-a făcut următoarea descriere. Acest mic clopot de importanţă pentru istorie; aparţinând bisericii Sfânta Cecilia din Colonia; este compus dintrei lame de fier bătut, asamblate prin cuie în maniera vaselor, are 42 cm înălţime, este de formă alungită, aplatisată , sunetul este destul de puternic şi răsunător. În Galia , noi ştim de la sfântul Grigore de Tours că în mânăstiri se utilizau clopote.
INSTALAREA FIXĂ A CLOPOTELOR ÎN SECOLUL VII-lea.
Trebuie să presupunem că informaţiile din sec. VII-lea sunt vagi; totuşi anumite expresii ale sfântului Grigore de Tours, cum ar fi volumul impresionant al anumitor clopote din această epocă ne autorizează să afirmăm că din sec. VI-lea, clopotele au fost instalate într-o construcţie, puse în balans cu ajutorul unei coarde, sau sau lovite cu un ciocan de lemn sau de metal. Ceea ce ştim de la sfântul Grigore de Tours, este legat şi de alte informaţii găsite în documente asupra existenţei unor clopote puternice în Galia, Spania, Italia în sec. VII-lea. Sub Clothar II (613-628) clopotul din Saint-Etiemme de Sens, care se făcea auzit la o distanţă de 6..7 mile (9,65…11,26 km), era considerat ca o minune. Se pare că regele a dorit să-l aducă la Paris, dar la rugămintea sfântului Loup, instrumentul deplasat nu a avut acelaşi sunet şi a fost readus la locul de bază. În Spania clopotele au de asemenea aceleaşi mari dimensiuni au fost în uz începând cu secolul VII-lea, acestea au servit pentru anunţarea până departe a deceselor credincioşilor, aceasta este presupusă după formulele consacrate ale binecuvântării clopotelor în Liber ordinum. Se presupune că primele încercări ale clopotelor mari au avut loc în Irlanda. Atunci când instalarea lor a fost remarcată, în vechile biserici irlandeze şi spaniole, un gen de construcţii fără asemănare în alte regiuni occidentale: pe de-o parte unturn de formă circulară, dar acest turn nu părea că a fost destinat unei primitive adăpostiri ale clopotelor. Se presupune că aceste edificii erau destinate adăpostirii călugărilor şi clericilor pentru siguranţa lor şi a obiectelor lor preţioase. Aceste turnuri au servit mai ales în timpul invaziilor daneze; se numeau cloc teach. Clopotele erau considerate ca o parte preţioasă a comorii, de unde vine probabil numele dat acestor turnuri, se poate în egală măsură că aceste edificii au devenit clopotniţă. În perioada anglo-saxonă în Marea Britanie, se credea că în vechile mânăstiri clopotele erau suspendate în arbori. S-a constatat că în secolul VII-lea, era în uz plasarea unui clopoţel în turriculum. (de la lat. turris –castel). Trebuie să aşteptăm secolul VIII-lea pentru a vedea menţionate turnuleţele care adăpostesc clopote.
DEZVOLTAREA UTILIZĂRII CLOPOTELOR ÎN BISERICI DIN SECOLUL VIII-lea PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE. Clopotele în sec. VIII-lea au făcut parte din componenţa inventarului mânăstirilor şi parohiilor, însă fabricare alor este o industrie exersată aproape exclusiv de călugări, obiectul obţinut prin topirea metalului atinge proporţii considerabile, au început să fie gravate inscripţii, s-a adoptat modul de suspendare şi de a le face să sune. Ca urmare, laicii s-au făcut turnători de clopote şi specialitatea cel puţin în Franţa, se perpetuează în anumite familii; dar clopotul rămâne până în zilele noastre un obiect puţin prea exclusiv ecleziastic.
CLOPOTELE DIN SECOLUL VIII-lea PÂNĂ ÎN SECOLUL XI-lea.
1.Turnarea clopotelor După cum s-a văzut în capitolele precedente procedeul de fabricaţie al clopotelor prin topirea metalelor se presupune că a fost utilizată în Scoţia şi Irlanda încă di secolul V-lea. În secolul IX-lea numeroase mărturii atestă existenţa acestui procedeu în Galia: Walafrid Strabon (†849) distinge ceea ce se cheamă vasa productilia (vase prelungi) şi vasa fusilia.(vase topite). Succesorul sfântului Grigore cel Mare papa Sabinian (604-607) a fost considerat , greşit, ca primul turnător de clopote. Carol cel Mare a favorizat cu toată puterea sa industria turnării clopotelor, însă călugărul Saint-Gall a povestit în cronica sa soarta tristă a lui Tauchon, credincios din abaţia sa, mare turnător de clopote, pedepsit de providenţă pentru că avea o gândire avară abuzând de generozitatea monarhului; cronicarul scria către anul 884. Un alt episod, un pic mai vechi decât precedentul (pe la 734..738) stabilea că primii topitori nu au fost niciodată de o probitate exemplară. Începând din momentul când se turnau clopotele, se preocupau de a le face un sunet pur, mai mult sau mai puţin grav, mai mult sau mai puţin ascuţit; s-a căutat apoi ce poate face să fie un aliaj mai bun şi o formă mai bună. Încă din Evul Mediu, s-a utilizat un aliaj de cupru cu staniu, mai târziu s-a adăugat şi plumb, zinc, fier şi antimoniu; prin calcule şi observaţii succesive s-a convenit că metalul care are la bază cupru (77..80%) şi staniu pur (20..23%) este cel mai bun. Clopotele de oţel turnat fabricate în secolul XIX-lea sunt inferioare celor de bronz din punct de vedere al sunetului. Formele date clopotelor sunt de asemenea variate; s-a dat lor o formă de stup, căpăţână de zahăr, pară, însă începând cu secolul XIII-lea, s-a dat bazei o mai mare evazare. Numărul de clopote a crescut începând cu epoca carolingiană. Fiecare biserică a dorit să posede unul dintre aceste obiecte în inventarul său; începând cu secolul XIII-lea se menţionează biserici care posedau şi câte două. Creşterea numărului a avut ca ţel întărirea şi variaţia sunetului, se estimează un sunet a mai multe clopote simultan (classicum- semnal de trompetă lat.) constituind o manifestare de bucurie şi de solemnitate care era specifică marilor sărbători ale anului. Difuzarea clopotelor în Italia şi la Roma este atestată prin aceea că autorul lucrării Liber Pontificalis povesteşte despre papa Etienne II (752-757); acest pontif a dotat bazilica Sfântu –Petru dintr-o dată au fost instalate trei clopote. Această informaţie a fost considerată suspectă de critici. Ceea ce ne-a făcut să gândim că existau clopote în această regiune, este că în secolul următor; Walafrid Strabon credea că poate să scrie că clopotele erau de origine italiană şi veneau de la Nola din Campania; pe de altă parte, se stia că în secolul IX-lea dogele Veneţiei, Ursus, a trimis douăsprezece clopote înpăratului Mihail din Constantinopole. Acesta a fost un eveniment considerabil pentru Orient unde aceste obiecte apăreau pentru perima oară. În Anglia, ca şi în Galia, bisericile au fost, încă din secolul VIII-lea, prevăzute cu clopote de dimensiuni considerabile; adesea ele erau dotate de prinţi, cum se vede în secolele următoare. Astfel la Cornouaille, o capelă a sfântului Enodoch avea un clopot cu un nume gravat de Alfred cel Mare (849-901), se consideră acest clopot ca o donaţie a însuşi prinţului; în secolul X Thelwold de Winchester (963-984) oferă la Peterborough zece clopote suspendate; o donaţie de acest gen este făcută mânăstirii Saint-Pierre d’Exeter de Léofrie, episcop de Crediton (1046-1072). Poate că multe din aceste clopote nu au avut un volum considerabil, dar analoge cu glasurile celor moderne.
2. Instalarea clopotelor - Secolul VIII-lea a trebuit să cunoască, ce par, primele încercări de clopotniţe. Aceasta a făcut suspectă donaţia făcută de Etienne II-lea la Saint- Pierre de Rome, pentru că oraşul etern nu a avut cunoştinţă de clopote înainte de secolul X-lea; prima menţiune este consemnată se pare într-o inscripţie din 1061 la basilica Saint-Sylvestre, ce cuprinde aceste cuvinte: Turrim quam campanile dicimus. (castelul cum clopot stăpâneşte lat.). După Aucuin, existau în Anglia şi Galia construcţii destinate clopotelor. Cum erau acestea şi cum erau instalate? Grigore de Tours sugerează că erau suspendate şi puse în balans cu ajutorul unei coarde; alte documente ne fac să credem că erau dispuse de o manieră ca să fie lovite cu un ciocan. Documentele au permis să se tragă concluzia că înainte de secolul XI-lea clopotele erau bătute cu un ciocan metalic sau de lemn.
Următoarele postări se vor referi la clopote în viziunea credinţei creştin ortodoxă.
Bibliografie pentru capitolele (I-IV) referitor la clopote în viziunea occidentală romano catolică.
1) Dom Jules Baduot (Bénédictin de Farnborough) – „Les cloches”- Paris – 1913–http:// www.bnf.fr.;
2) L’Abbé H. Brugiére – „Explorattion campanaire du Périgord” – Périgueux -1907–http:// www.bnf.fr.;
3) Roujoux (curé de Fismes)- „Traité théorique et practique des proportions harmonique et de la fonte des cloches”- Paris- MDCCLXV–http:// www.bnf.fr.;
4) Ernest Veuclin – „La fonte des cloches: les grands évènements au village sous l’ancien régime”-Bernay-1888–http:// www.bnf.fr.;
5) „Catholic Enciclopedia”- http://www.newadvent.org/cathen.


Clopot gotic din 1531


Tipuri de clopotniţe în stilul bisericii romano catolică

sâmbătă, 11 septembrie 2010

CLOPOTE (III)

NUME DATE CLOPOTELOR ÎN ANTICHITATEA CREŞTINĂ
Numele principale sunt acelea de clocca, signum, campana, nola.
1.Numele clocca a devenit în franceză cloche, în germană glocke, în engleză clock, la început a putut desemna un simplu clopoţel. S-a dorit ca acest cuvânt de origine romană să se lege de verbul clocher echivalent cu de boiter (a se bălăngăni), din cauza mişcării sacadate care se produce când clopotul este în balans (clătinare); se citează cu această ocazie un joc de cuvinte a lui Rutebeuf (poet din sec. XIII-lea) care face să derive clocher din provensalul clopchar şi de cuvântul latin cloppus (bălăngănitor).
A apărut mai veridică încercarea de atribuire numelui clocca o origine germanică; klochen în germana veche semnifică a bate , a lovi. Ca efect bătătorul (limba clopotului) este un element distinctiv la clopot; pe de altă parte , cuvântul clocca nu se găseşte în scrierile din sursă provensală, el este uneori sub formă de cloccum, specific scriitorilor din nordul Galiei şi de pe malurile Rinului. Clocca poate deriva de la cuvântul celt clog. Ca urmare, primele instrumente din care derivă magnificele noastre clopote moderne păreau să fie clopotele de mână ale sfântului Patriciu (Patrick) şi misionarilor care îl însoţeau; vechiul cuvânt irlandez cloc, care se va transforma mai târziu în clog este probabil de origine anglo-saxonă.
2. Cuvântul signum a fost cel mai utilizat în Galia antică pentru a desemna termenul de clopot. Expresia commovere signum este familiară sfântului Grigorie de Tours (†595). Max Bonnet, în cartea sa despre latina acestui istoric, traduce această formulă prin a suna clopotul. Un alt pasaj al aceluiaşi Grigore de Tours ne spune despre coarda cu care se trag clopotele funem illum de quo signum commovetur; a fost interpretat că existau clopote de mari dimensiuni. Acelaşi cuvânt signum este utilizat în Italia pentru a desemna un clopot; este interpretarea cea mai naturală a unui pasaj din Regula Sf. Benoît (†343). Se găseşte expresia signum în care vechile monumente liturgice ale Spaniei secolului VII-lea. Apoi apare în limbaje romane sen, seint, sein, cuvântul actual tocsin (clopot de alarmă), derivat din aceiaşi rădăcină, acelaşi cu expresia zeichen prin care în anumite regiuni de limbă germană, cum ar fi Bâle de exemplu, desemnează primul sunet de clopot care anunţa predica.
3. Campana (pelvis) este o expresie care în antichitatea păgână însemna vase de formă circulară. În timpul lui Pliniu cel Tânăr, din provincia Campania proveneau cele mai frumoase obiecte de metal, din aramă şi bronz. Dar din aceste obiecte nu făceau încă parte clopotele; acestea sunt simple obiecte de aramă de formă concavă, de dimensiuni mai mult, sau mai puţin mari. O inscripţie din templul lui Domiţian descrie un banchet al Fraţilor Arvales erau numite campanæ vasele care conţineau alimente solide sau lichide. De timpuriu s-a remarcat sonoritatea vaselor de aramă sau de bronz, de unde utilizarea lor în marile demonstraţii de bucurie sau de teamă. Mult timp s-a crezut că cea mai veche menţiune a cuvântului campagna în sens de clopot a fost a venerabilului Béde (†734); însă autorul vieţii sf. Colomba (†599) ne-a spus despre eroii săi că se trezeau la miezul nopţii în sunet de clopot, sonante campana, pentru a se duce la biserică. Se ştie că aceasta era o practică în mânăstirile din sudul Italiei; începând din secolul VI-lea, întrebuinţarea clopotelor este aici datată ca „veche”.
4.Nola – Walafrid Strabon, în secolul IX-lea, Honorius d’Autun în XII-lea, au pretins că acest nume dat clopotelor indică provenienţa lor primitivă. „Aceste vase de bronz, spune cel de-al doilea,au fost inventate la Nola în Campania, de unde şi numele lor.” Cele mai mari sunt numite campanæ după regiunea Campania, cele mai mici nolæ, după oraşul Nola. Este adevărat că aceşti autori nu au dat numele inventatorilor clopotelor, alţii au fost numiţi dar fără un fundament serios, astfel că se imaginează că sfântul Paulin, episcop de Nola (către anii 400) a putut să introducă primul clopotele în biserici, legenda, dată după unii în secolul XV-lea, sau XVI-lea, a mers pe drumul său. Am remarcat că sfântul Paulin nu vorbeşte deloc despre clopote în descrierea obiectelor din biserica sa, prin urmare trebuie să renunţăm să vedem în el pe inventatorul din Nola.
Mai târziu cuvântul nola a servit pentru a numi un clopot; primitiv acest cuvânt desemna numele unui clopoţel, o eschelette (scăriţă) cum se numea în Evul Mediu. 5.Alte nume mai mult sau mai puţin importante utilizate au fost date clopotelor şi clopoţeilor; se numeau de exemplu Aes, aeramentum, în virtutea metalului utilizat la fabricare (aramă, de aramă); lebes din cauza unei anumite similitudini cu un vas numit astfel; petasus pentru că au o formă apropiată de o pălărie; crotalum din cauza zgomotului produ prin vibrare; squilla din cauza sunetului ascuţit al clopoţelului.
„Binecuvantat fie Sf. Paulin de Nola, iniţiatorul folosirii clopotelor la biserici” scria părintele Nicolae Steinhart monahul de la Rohia (Maramureş) în lucrarea sa „Jurnalul fericirii”. Clopotul, datorită practicii creştine, a devenit astfel o importantă şi răspândită piesă turnată, o fericită îmbinare între ce numea M. Eliade „sacru şi profan” .

marți, 7 septembrie 2010

Harry Belafonte - Try To Remember (HQ)


                                                                                                                         
video
O MELODIE ROMANTICĂ DESPRE FRUMOASA LUNĂ A TOAMNEI SEPTEMBRIE!
http://www.youtube.com/watch?v=zvB_K_tJ8gU&feature=related

duminică, 5 septembrie 2010

CLOPOTE (II)


Clopotniţa şi toaca bisericii Sf.Ecaterina
II. UTILIZAREA CLOPOTELOR DUPĂ CREŞTINISM
După triumful Evangheliei, au dispărut cu vechile stabilimente semnalate, câteva din utilizările profane ale clopoţeilor şi soneriilor, altele se menţin pentru a reapărea mai târziu, de exemplu, prin vânzările cu licitaţie făcute cu zgomot de clopoţel.
Din punct de vedere religios, s-au regăsit aceste ustensile în catacombe, se presupune că primii creştini au făcut uz de ele încă din primele lor reuniuni. Acestea s-au petrecut în locuinţele lor, pentru a nu atrage atenţia celor care îi persecutau; pentru această raţiune, se crede că în general în biserica primară, fidelii se convocau la adunări prin intermediul diaconilor sau altor grade inferioare în ierarhia bisericii.
Atunci când pacea a fost acordată Bisericii de împăratul Constantin, s-au putut utiliza instrumente sonore pentru convocarea credincioşilor, însă clopoţeii, se pare, nu au apărut imediat, se utilizau trompetele, aceste instrumente menţionate de Vechiul Testament . Astfel regula Sfântului Pacôme (†348, după alte surse †346) spune că la sunetul de trompetă credincioşii trebuie să se adune la locul comun de rugăciune. Se utilizau cu aceleşi efect crecelles sau clappets, iar Amalaire (Amalarius Metz sau Amalarius născut în 775 lângă Metz - † 850 probabil Metz este cunoscut pentru stilul său liturgic al Renasterii Carolingiene .) constată că în secolul IX existau încă crecelles în bisericile Romei. Crecelle pare derivată din Sematron a grecilor; acest instrument era compus din două bucăţi lungi de lemn care se ţin în mâna stângă; cu ajutorul unui ciocan ţinut în mâna dreaptă, se lovesc aceste două şipci, în diferite locuri urmând un ritm determinat. Se mai utilizau aceste instrumente de dimensiuni mai mari suspendate cu lanţuri în turnuri.(în româneşte toacă) În occident aceste instrumente se numeau ligna (lemn) sau crepitacula ecclesiastica.(zornăitoare ecleziastică). După toate informaţiile care ne-au parvenit, întrebuinţarea clopoţeilor pentru anunţarea evenimentelor religioase s-a stabilit mai întâi în mânăstiri şi s-a extins apoi în unele biserici. Se mai poate spune că întrebuinţarea clopoţeilor în Biserica Apuseană înainte de secolul VI este certificată de un episod din viaţa Sfântului Columban scris în acest secol.
CLOPOŢEII ŞI CLOPOTELE ÎN OCCIDENT, DIN SECOLUL V-lea PÂNĂ ÎN SECOLUL VII-lea
Este dificil de determinat epoca precisă, în care modificarea volumului şi a metalului din care erau făcute, va face din umilul clopoţel un clopot propriu zis, aşa cum îl cunoaştem toţi. După toate probabilităţile, dezvoltarea s-a produs pas cu pas, în funcţie de distanţa la care trebuia să fie trimis sunetul acestui instrument; perioada studiată este de tranziţie. În consecinţă nu se poate vorbi de un singur inventator al clopotelor, numele sfântului Paulin de Nole (†431), al papei Savinian (†606), ar trebui să nu mai fie amestecate cu istoria invenţiei acestor instrumente: primul nu a vorbit în descrierea pe care ne-a lăsat-o bisericii sale, însă în scrierile sfântului Grigore de Tours (†595), mort cu mai mulţi ani de pontificatul lui Savinian (604 -606), se găseau deja clopote menţionate în inventarul bisericilor. O privire rapidă asupra numelor diverse prin care este desemnat clopotul în antichitatea creştină va arunca puţină lumină asupra originilor sale; în secole V-lea şi VI-lea utilizare clopoţeilor de mână şi terminăm cu secolul VII-lea cu instalarea definitivă a clopotelor de mare volum. (va urma)

vineri, 3 septembrie 2010

CLOPOTE (I)


De la descoperirea minereurilor, turnarea metalelor a jucat un rol important în societate. A fost o parte integrantă a fiecărui avans tehnologic, piesele turnate ne-au permis să se construiască echipamente pentru hrana oamenilor, construcţia elementelor de infrastructură, fabricarea de autoturisme, trenuri şi avioane. În general, piesele turnate vor continua să fie un factor cheie, un ingredient în reţeta pentru o modalitate mai bună de viaţă. Turnătorii au fost mult timp eminenţi meşteşugari, respectaţi în fiecare comunitate.
În timpul războaielor din epoca medievală, turnătorii au produs tunuri. În timp de pace, tunurile metalice au fost transformate în clopote. În Evul Mediu timpuriu, clopotele bisericilor au fost turnate de către preoţi, episcopi sau stareţi care au fost instruiţi de asemenea ca turnători de metal. În timpul topirii metalului, fraţii stăteau în jurul cuptorului intonând psalmi şi rugăciuni. Piesa turnată a fost binecuvântată şi protecţia divină fost invocată pentru clopotul care purta de obicei numele unui sfânt.
În lucrarea „Cronologia tehnologiei de turnare”de Michael J. Lessiter şi
Ezra L. Kotzin („Modern Casting” /01.nov. 2002) se arăta:
„Dincolo de faptul că sunt multe piese turnate în jurul nostru (se spune adesea că nu este niciodată mai mult de 10 ft ≈3m de o piesă turnată), acestea au fost ecologice cu mult timp înainte ca termenul să fie în actualitate. Cunoscut ca reciclator "original", industria de turnătorie dă o nouă şi utilă viaţă la peste 15 milioane de tone de fier vechi în fiecare an, cantitate care ar fi altfel inutilă.”
Clopoţeii au avut până în secolul V d.Hr. multiple întrebuinţări profane şi religioase.
Există un fapt incontestabil, admis de toată lumea, clopoţeii au precedat clopotele; acestea din urmă sunt o creaţie a creştinismului, în timp ce umilul clopoţel era cunoscut în lumea evreiască şi păgână. Clopoţelul sau soneria a mai purtat diferite nume: χωδων -chodon, tintinnabulum şi mai rar tintinna)
Tintinnabulum este un cuvânt latin înrudit cu tinnitus –sunet metalic. Mai târziu s-a utilizat denumirile: cymbalum, campanula, în Evul mediu Clacca- clopoţel de mână.
Este un instrument de metal, având o formă de cupă răsturnată ca un trunchi de con cu evazarea la bază, destinat să producă sunete cu ajutorul unui bătător suspendat în interior pus în mişcare de clătinare prin mişcarea clopotului însuşi. Uneori, vechile clopoţele prezentau o formă patrulateră cu dimensiunile mai mici la vârf decât la bază, metalul este fier bătut însă clopoţelul era format din mai multe piese sudate împreună, altele sunt turnate din bronz. Ele au de regulă un inel (belciug) în vârf şi sunt de dimensiuni mai mari sau mai mici.
I. UTILIZAREA CLOPOŢEILOR ÎNAINTE DE CREŞTINISM
Aceste utilizări au fost foarte variate religioase sau profane.
La evrei marele preot pentru a-şi îndeplini misiunea sa din templu purta o robă (Ephod) garnisită la partea inferioară de clopoţei de aur astfel încât se auzeau sunete la intrarea sau ieşirea din sanctuar. Soneria (sonnette) era cunoscută egiptenilor însă nimic nu ne împiedică să credem că roba lui Aaron purtând clopoţei fusese împrumutată de la egipteni.
La păgâni clopoţeii serveau ca un instrument de chemare a popoarelor la rugăciune, se ataşa de gâtul victimelor sacrificate pentru a aduce o demnă ofrandă zeilor Era utilizată ca o amuletă pentru a scăpa de spiritele rele, ea figurează ca o emblemă a divinităţii, se plasa în morminte între obiectele pe care defunctul le-a plăcut în timpul vieţii.
În Roma la intrarea templului lui Jupiter Capitolinul (Cel mai mare templu din Roma era acela al lui Jupiter Optimus Maximus pe Colina Capitolină.) erau suspendate discuri (sonnettes, tintinnabula) analogi soneriilor care se plasau la intrarea în case. Autorii clasici ai Romei păgâne ne arată că la uşile reşedinţelor somptuoase şi în interiorul lor se găseau clopoţei, de care stăpânii se serveau pentru a-şi trezi sclavii şi la chemarea lor, pentru îndeplinirea diverselor porunci. La edificiile publice, sunetul unui clopoţel anunţa deschiderea băilor şi pieţelor, ca şi pentru rondurile de noapte pe care le efectuau soldaţii condonophores sau purtători de sonnettes, în teatrele greceşti un clopot fără să fie bătut făcea un ecou al vocilor actorilor. Se mai utilizau de asemenea aceste instrumente ca jucării pentru copii, cum ar fi crepitaculum, un mic cerc, ornat cu clopoţei, traversat de un mâner, apoi amulete şi podoabe, cum ar fi inelele pentru urechi care aveau suspendat un fel de clopoţel.
În sfârşit se suspendau de gâtul animalelor, sau al criminalilor conduşi spre pedeapsă. (va urma)

CLOPOTELE BISERICII SF. ECATERINA
PAROHIA BELLU - PIEPTĂNARI BUCUREŞTI
(în fotografii)